Local Kombat

 Chapters

un reportaj de Andrei Crăciun și Vlad Stoicescu

fotografii de Silviu Panaite

---

Ne întoarcem în Ferentari ca să îi aflăm pe cei mai vulnerabili dintre locuitorii cartierului: consumatorii de droguri injectabile și prostituatele. Am mai fost aici. Sunt doi ani de când am scris despre necesitatea deschiderii unor “camere de consum” și despre subteranele instituționale care le tot întârzie apariția.

Venele deschise ale heroinomanilor? Sunt tot deschise, în timp ce serviciile de sprijin și asistență devin tot mai închise, iar autoritățile tot mai opace. Au trecut doi ani și e mai rău. Sunt și mai mulți consumatori, sunt și mai grav bolnavi, iar instituțiile centrale și locale fie truchează realitatea, fie cochetează cu soluții radicale. E o bătălie pe viață și pe moarte – dar nu cu rezolvarea problemei, ci cu ascunderea ei.

Hepatitele, tuberculozele, HIV/SIDA nu rămân aici, între granițele cartierului Ferentari. Toate bolile teribile pe care le au de înfruntat unii dintre cei mai vulnerabili români se răspândesc, pe neștiute.

---

Nimeni nu își mai amintește cum au ajuns drogurile în ghetourile din Ferentari. Oamenii erau tot mai amărâți, se intrase într-o tranziție care nu ducea nicăieri. Și a venit chestia asta, cu marfa (n.r. – heroina). Când băgai începeai să uiți unde te afli, toate dispăreau și credeai că era bine. Așa se intra în infern. O bilă de heroină costă acum de la douăzeci la șaizeci de lei. Și, exact așa cum cântau băieții altui cartier bucureștean, treaba este treaba ce face treaba să meargă treaba.

Nu e criză de treabă în Ferentari. S-a democratizat traficul de droguri, nu se mai operează într-o rețea dispusă pe verticală. S-au cam prăbușit vechile rețele piramidale. Smardoii de altădată au căzut pe pușcărie, iar rolul lor a scăzut drastic. Acum treaba e o chestiune de orizontală. Traficanții, care pot fi găsiți în orice scară de bloc din ghetou, au oamenii lor care vin direct din port, de la Constanța, cu treaba. Așa merge treaba.

Nici măcar heroina nu mai e regina. În topul preferințelor consumatorilor s-au strecurat legalele. Și-odată cu ele s-a răspândit accelerat și moartea, s-au adâncit și problemele sistemice. Toate merg mână în mână.

Astăzi, nimeni nu știe câți consumatori de droguri injectabile sunt în Ferentari, cum, de fapt, nimeni nu știe nici câți sunt în România. Raportul anual al Agenției Naționale Antidrog (ANA), lansat cu doar câteva zile înaintea publicării acestui articol, estimează că ar fi 9019.

Pentru a ajunge la acest număr, ANA folosește un multiplicator pe care îl aplică statisticii rezultate în cadrul serviciilor de urgență și asistență. Cu alte cuvinte, un număr de consumatori apelează la aceste servicii specializate, iar Agenția determină proporțiile fenomenului general, înmulțind acest număr cu un factor rezultat din studii sociologice. La final, rezultă o estimare cât se poate de precisă, pe care nimeni n-o poate confirma însă ca fiind în acord cu realitatea.

Așadar, în 2015, în București erau 9019 consumatori de droguri injectabile. În 2014 fuseseră 7189. Iar în 2013, 6288. Explicația? Multiplicatorul folosit în anii din urmă era determinat doar pe baza numărului consumatorilor care apelaseră la servicii specializate de asistență. Pentru 2015 s-a introdus în calculul factorului statistic și numărul celor au apelat la servicii de urgență. La această răscruce birocratică funcționează, de ani de zile, sistemul.

Organizații non-guvernamentale precum Asociația Carusel sau Asociația Română Anti-SIDA, care furnizează servicii de harm reduction (n.r. – reducere a riscului) pentru cei vulnerabili, spun că – deși estimați la virgulă în statistici – consumatorii de injectabile sunt în realitate mult mai mulți. Iar Bogdan Suciu de la Carusel și Mihai Tănăsescu de la ARAS văd în fiecare zi cum, în ciuda realizărilor consemnate în hârtii, statul român îi tratează ca pe ultimii oameni.

În Ferentari asta se observă mai bine decât în orice altă parte.

Oricâți or fi consumatorii, mult mai mulți decât în anii precedenți sunt foarte bolnavi: de tuberculoză, hepatită B și C, HIV. Din nou, nicio autoritate a statului român nu poate să avanseze numărul exact al bolnavilor.

Ca să înțelegeți despre ce vorbim: mulți consumatori de droguri nu au acte de identitate (despre problema actelor am scris AICI), cei mai mulți nu au asigurări de sănătate, și chiar dacă ar avea, unde să se trateze în Ferentari, căci în Ferentari accesul la servicii medicale e extrem de limitat.

Când au nevoie, consumatorii de droguri ajung la spital, la Urgență.  Iar adevărul, așa cum l-am aflat în aceste luni, este că putem vorbi de o formă de epidemie de HIV în rândul lor. HIV, adică în timp SIDA. În câțiva ani numărul celor infectați a crescut de sute de ori! Cum a fost posibil? Legalele.

În România, diferite combinații chimice dubioase au fost – vreme de câțiva ani – legale, până în august 2011. Apoi, o lege a interzis o parte dintre ele. Legalele însă nu au dispărut. Au redevenit ilegale, și mult mai periculoase. Chimia a lucrat în favoarea traficanților de droguri: adicția a tot crescut.

Cu legalele s-au schimbat obiceiurile de consum. Un heroinoman vechi se injectează, în medie, de trei-patru ori pe zi. În schimb, la noile legale (găsești, acum, și la zece lei o doză) te injectezi și de douăzeci de ori pe zi. Explicația este că acestea dau un high, o senzație de bine mult mai acută decât heroina. Ca atare, consumatorilor le e și mai greu să renunțe. Concret, în Ferentari, cine e pe heroină e încă bine.

Creșterea numărului de injectări a dus la o criză de seringi. Conform ultimului Raport național publicat de ANA, din cei 9019 consumatori de droguri injectabile estimați în București, 4341 nu erau înregistrați în schimbul de seringi. Iar asta e doar o evaluare statistică, nu uitați!

De fapt, cei neînregistrați sunt mult mai mulți, ONG-urile de suport estimând până la 20.000 de consumatori. Chiar și între cei înregistrați, prevalența cazurilor utilizării multiple de ace și seringi este de 38% – adică mai bine de o treime dintre cei care primesc seringi în cadrul unui program național dedicat derulat de Ministerul Sănătății le refolosesc.

Criza de seringi a determinat așadar consumatorii să folosească aceeași seringă. De aici, o explozie de HIV. Și nu e doar atât! Mai e și mobilitatea consumatorilor de droguri: mulți au plecat, mai ales în Spania, unde au continuat să bage. Numai că rădăcina virusului din România nu era aceeași cu cea din Spania. Din întâlnirea celor două s-a născut un virus mult mai puternic. Consumatorii știu, umblă vorba că nenorocirea asta te bagă în groapă în jumătate de an.

Asociația Carusel a deschis, acum cinci ani, pe Aleea Livezilor, centrul Caracuda (Caracuda a fost un băiat de cartier, o legendă), care oferă servicii sociale și unde vin consumatorii să lase seringile folosite, primind în schimb altele noi. Fără acest minim gest, ar fi, evident, mult mai rău. Cercul vicios s-ar întreține: consumatorii ar folosi la comun o seringă, iar orice nou consumator ar fi condamnat, de facto, nu doar la o boală gravă, ci și la purtarea ei prin lume.

Consumatorii de injectabile sunt adesea la o răscruce cu doar două drumuri. Primul este boala, spitalul (dacă au noroc) și, prea des, moartea prematură. Al doilea drum: să intre într-un program de substituție (n.r. – să intre pe metadonă, care înlocuiește cu succes heroina), ca un pas decisiv spre vindecarea de adicție.

Când poate un consumator de droguri să spere, cu adevărat, că e un fost consumator? După o durată de timp egală cu durata de consum. Dacă ai băgat heroină zece ani, după zece ani de abstinență te poți socoti vindecat. În acest interval recăderea e oricând posibilă.

În București există câteva sute de locuri gratis pentru cei care intră în programul de substituție. Cinci unități din București oferă astfel de servicii în cadrul Programului național de sănătate mintală al Ministerului Sănătății. Alte trei centre ale Agenției Naționale Antidrog fac parte din rețeaua care ar trebui să salveze heroinomanii Capitalei. Mai sunt și centrele private administrate de ARAS.

Cine nu are peste 18 ani, nu are un istoric clar de dependență, întins pe ani de zile, nu poate face dovada unor multiple încercări eșuate de dezintoxicare și nu are boli asociate nu prea are șanse să prindă locurile gratis. Cei care vor totuși să intre în program trebuie să plătească peste 450 de lei lunar sau 15 lei pe zi. Unitățile de stat funcționează însă mai degrabă după calcule contabile decât cu obiectivul salvării beneficiarilor.

Programul național de sănătate mintală e Cenușăreasa programelor naționale de sănătate, dispunând în 2016 de un buget de 400.000 de euro. Conform ultimului Raport național emis de ANA, 1034 de persoane au beneficiat în 2015 de tratament de substituție. În 2014 fuseseră 1219. În 2013, 1529. În 2012, 3300.  În 2011, 4300. În 2010, 5000.

Din când în când, la anumite intervale, centrele rămân fără bani. Și-odată cu ele, ajung în aer și consumatorii. Astfel de momente au fost în 2010 sau în 2013. Indicatorii trebuie totuși atinși. E un paradox aici: pentru că se finanțează de multe ori din bani comunitari, programele de schimb de seringi sunt obligate să bifeze obligații cantitative. De banii pe care îi primesc să aibă atâția beneficiari.

Așa că au apărut mereu perioade în care unii dependenți prezenți de ani de zile pe listele de așteptare pentru un loc gratuit erau ademeniți în sistem chiar în momentele critice financiar, pentru a bifa contabil. Asta deși se știa că în câteva luni se vor evapora toate bugetele, iar heroinomanii vor fi obligați să intre la plată sau să se zvârcolească, la propriu, în stradă.

Un consumator din București descrie pe un forum o astfel de situație:

“Aducem trei amărâți și îi futem la creieri 3 luni după care îi aruncăm în stradă. Voi vă luați banii (n.r. – educatorii / mediatorii care căutau consumatori pe care să-i plaseze pe locurile gratuite, în cadrul Programului național de sănătate mintală), centrul își face norma și amărâții de drogați rămân cu scula în mână după 3 luni, când se întorc în cartier pe marfă, când iluzia că se vor lăsa vreodată s-a dus odată cu expirarea celor 3 luni!

Deci eu ce fac? Mă scoate din ‘mizeria’ mea un educator, îmi ia seringa din mână și mă bagă pe metadoane. Eu zic că l-am apucat pe Dumnezeu de picior și ‘văd lumina’ în sfârșit. Încep să mă obișnuiesc și eu cu o viață cât de cât decentă, îmi fac un rost și o obișnuință din a veni cuminte la tratament, trec toate testele de drog, vin la consiliere de grup regulat și ce să vezi? După 3 luni îmi zice ‘Mulțumim pentru prezență, ori dați o cârcă de milioane la programul cu plată ori ne pare rău, la revedere!’. Eu atunci ce fac?

În prima fază mă iau răurile (știm cu toții că sunt mai rele și mai lungi decât de la marfă), fug la toți prietenii pe care i-am lăsat în urmă când am intrat pe tratament și mă milogesc de ei să îmi dea marfă sau pastile. Ei atunci, pentru că suntem prieteni evident, o să mă ardă la preț dând de patru ori mai scump. Eu logic că nu am bani și nu am cu ce să cumpăr la prețul ăla aberant. Drept urmare intru în sevraj sever și zbătându-mă pe asfalt ca un câine înjunghiat de răurile care mă înnebunesc mă rog să îmi treacă sau să mor mai repede. Apoi poate i se face cuiva milă și cheamă o salvare și mă duce la Floreasca sau Obregia și mă bagă pe calmante și diazepame și toate căcaturile ca să mă liniștească, după care mă internează la Obregia.

Sau, în focul răurilor, bag tot ce prind în cale, și pastile și marfă și tot ce găsesc, în speranța că îmi iau răurile mai repede, și fac supradoză și mor sau poate nu mor și mai rămâne un fel de legumă din mine. Din supradoza de data trecută m-am sculat. Oare din următoarea mai am norocul ăsta?”

Există, desigur, și o piață neagră a metadonei. Pe hârtie, România stă bine la planuri naționale anti-drog și anti-SIDA. Pe hârtie stăm grozav. Pe hârtie.

De facto, sistemul nu este operațional decât prin ajustarea din pix, în minus. România nu mai primește bani de la Fondul Global (suntem o țară din Uniunea Europeană), dar nici nu finanțează programe anti-SIDA. Cum rezistă asociațiile de profil? Cele mai multe n-au rezistat. După 2010 au dispărut.

ARAS a deschis abia acum, după zece ani de planuri neconcretizate, un centru de asistență socială în Ferentari. Au făcut-o cu bani de la Primăria Parisului care a observat o migrație de persoane din zona Ferentari spre capitala Franței și-a decis să adreseze la sursă problemele de sănătate venite la pachet, din celălalt capăt al Europei, odată cu libera circulație. Statul român nu a vrut să adreseze nimic.

E o bulibășeală teribilă nu doar în zona tratamentelor de substituție și-a asistenței medicale. Dezordinea sistemică afectează în bună măsură și schimbul de seringi ca intervenție de reducere a riscurilor asociate consumului de droguri injectabile. A fost mutat ba pe la Programul național HIV/SIDA, ba pe la Programul național de sănătate mintală.

În Ferentari, însă, strada e inundată de seringi turcești, de proastă calitate, bune pentru bolnavii de diabet, cu niște ace subțiri, cu care consumatorii de droguri nu prea au ce face. Venele lor se îngroașă și – pe înțelesul tuturor – pur și simplu fug din calea acului, se ascund, e un mecanism primar de apărare al organismului.

Între cele două drumuri, moarte sau ajutor de specialitate, pentru consumatori mai este și o cărare care duce spre pușcărie. E doar o rută ocolitoare, o amânare. În România se ajunge ușor la pușcărie pentru droguri. Sunt pline pușcăriile de consumatori care au fost încadrați la trafic – a fost abordarea asta la Interne, până nu demult.

Dar adicția nu se tratează cu închisoare.

Există multe motive pentru care un om, în Ferentari, ca în orice zonă defavorizată din lumea asta, începe să bage în venă. Principalele sunt: dorința de a evada și anturajul.

Jean are douăzeci și opt de ani și e pe marfă, adică pe heroină, de zece ani. Ține bine minte ziua când a tras prima dată. Nevasta sa abia născuse – o fetiță. Jean tocmai fusese dat afară din serviciu. Știm noi ce înseamnă să nu ai ce să mănânci – nici tu, nici nevasta, care nici lapte în sân nu avea? Jean s-a drogat prima dată după aproape patru zile în care nu mâncase deloc. Un prieten i-a zis că așa o să uite, că așa o să dispară tot decorul ăsta. Jean știa că nu e bine ce face, dar nici nu știa ce altceva putea să facă.

Dragoș s-a apucat să tragă din prostie, cu anturajul, pentru distracție. N-a fost distracție decât o lună, apoi m-au luat răurile, frățioare. De atunci, fură. În fiecare zi are nevoie să bage marfă cam de o sută de lei. Nu are serviciu, nu a avut niciodată. Ce fură? Ce întrebare e asta? Orice se poate fura și re-vinde. Fură orice.

O vedere din Sudan

Doctorița Sorina Al Khalifa-Bushara este medic la Caracuda. Și zice doamna Bushara: „Copiii ăștia sunt foarte sensibili. Nu sunt niște nenorociți, tocmai de-asta și ajung să consume, fiindcă nu pot îndura toate greutățile vieții. Apoi e plăcerea. Sunt dependenți de acea plăcere. E foarte greu să renunțe la ea, când viața nu le propune alte alternative de plăcere. De fapt, mecanismul e destul de simplu.”

Probabil vă întrebați ce e cu doctorița aceasta cu nume atipic.

Ei bine, doamna doctor a locuit în ultimii treizeci de ani în Sudan, în Sudanul de Nord de astăzi. S-a măritat cu un sudanez venit să studieze medicina la București în anii `80. Au împreună trei copii, doi au rămas cu tatăl în Sudan. Mezinul a venit în România cu mama sa. Este sportiv de performanță.

Se droghează și sudanezii? Oho! Fumează tot felul de plante care nu sunt de găsit în țara noastră. Cât despre alcool, având în vedere majoritatea musulmană? Ei bine, aflați că acolo, în Sudan, și Allah, drăguțul, se culcă după rugăciunea de seară și atunci sudanezii se simt și ei îndreptățiți… Iar despre prostituție, sărăcia conduce și acolo. Ca peste tot în Africa, sexul neprotejat, asociat prostituției, e între principalele cauze de răspândire a HIV.

În ultimul raport ANA privind situația drogurilor la nivel național, la cazuistica de urgență asociată consumului de injectabile figurează și minori. Vârsta minimă consemnată: 13 ani. Aici se deschide o paranteză dureroasă pentru dependenții de heroină care au neșansa să nu fi împlinit încă 18 ani.

O întâlnim în Ferentari, pe Aleea Livezilor, la punctul de asistență și schimb de seringi al Asociației Carusel. E o femeie ireal de slabă. Mâinile îi tremură. Nu sunt mâinile unei consumatoare. Nu e nici pe heroină, nici pe legale (ar avea palmele foarte umflate, iar această femeie pare evadată dintr-un lagăr nazist). E un tremur nervos.

Femeia e îmbrăcată bine, mult mai bine decât sunt consumatorii din cartier. Îi poți citi suferința pe chip. Este, neîndoielnic, o suferință interioară și, mai ales, psihică.Vorbim. A ajuns de puțin timp în Ferentari. A rămas văduvă cu câțiva ani în urmă. La treisprezece ani, fiul ei – locuiau în Crângași pe atunci (n.r. – Crângași-ul este un alt cartier, alături de Colentina, în care se consumă masiv injectabile) – s-a înhăitat cu un pierde-vară de treizeci de ani și s-a apucat de heroină.

Primii bani de droguri, fără să știe, ea i-a dat. O mințise că se duce la un biliard. După ce a aflat a trecut prin toate chinurile imaginabile. A negat realitatea, a deznădăjduit, a vrut să-și dea copilul afară din casă. Iar copilul i-a vândut, treptat, tot din casă pentru marfă.

Așa au ajuns aici, în Ferentari, la ultima stație de tramvai. Nu știe ce să mai facă. Ce să facă?, să-i spunem noi ce să facă! Fiul ei a fost internat la Spitalul Obregia, la dezintoxicare.

Și asta e cam tot ce se poate face pentru un minor – pentru că minorii nu au acces decât în mod excepțional la metadonă. Legea spune că heroinomanii care nu au încă 18 ani, dar au împlinit 16, pot fi primiți la tratamente de substituție cu acordul familiei. Cazul întâlnit de noi în Ferentari, la Carusel, avea 15 ani și se droga deja de mai bine de doi. Mamei băiatului i s-a spus că n-are altceva de făcut decât să aștepte să treacă timpul. Înainte de a fi primit în programul de substituție, în România un minor trebuie mai întâi să supraviețuiască.

La Obregia, dezintoxicarea înseamnă internarea laolaltă cu pacienți cu probleme psihice și administrarea de sedative. Te face legumă douăzeci și unu de zile – așa descriu experiența cei care au trecut pe-acolo. Apoi, îți dau drumul acasă, gata, ești dezintoxicat. Nu există personal specializat. Nu sunt diferențe fundamentale între cum e tratat un toxicoman și cum e tratat un schizoid. Bineînțeles că după ce un heroinoman iese de la Obregia, întors în același anturaj, suferă de cele mai multe ori o recădere rapidă.

Fiul femeii pe care o întâlnim la Carusel nici nu se mai deranjează să vină să-și ia seringile de schimb. Mama face asta pentru el. Toți prietenii de familie i-au abandonat, o disprețuiesc și o stigmatizează – de ce nu-l alungă?, e un caz pierdut!

Dar mama nu poate. Ce mamă poate?

“Fură, domnilor. Asta face copilul meu. Fură de face și cinci milioane pe zi. Toți banii îi dă pe droguri. Nu aduce nimic acasă. Dacă încerc să îi spun ceva îmi pune mâna în gât și amenință că mă omoară. Am învățat să tac. Preferam să am cancer decât să trec prin așa ceva. Măcar la un cancer știi ce ai de făcut. Aștept să facă optișpe ani, poate se convinge singur să treacă pe metadonă…”

Mergem la Spitalul Victor Babeș din București, unul din centrele importante care oferă servicii de asistență consumatorilor de injectabile (n.r. – alături de Institutul Matei Balș). Aici, Carusel a deschis un punct de lucru, în urma unui protocol de colaborare cu spitalul. Au un birou, un calculator și o imprimantă.

Acum un an stăteau pe băncile spitalului, alături de pacienți, pe care tot ei îi aduceau din Ferentari până aici. Îi ajutau să își facă acte, cumpărau fașe pentru rănile consumatorilor. Iar medicii i-au primit bine.

Ioan lucrează de ani de zile la Carusel și e ferm în admirația pentru eforturile medicilor de a-i ține pe acești bolnavi în spital (îi externează și îi internează din nou, ca să le prelungească șederea).

Cum ajung aici consumatorii? Cei mai mulți sunt găsiți inconștienți pe stradă, fără acte și fără bani. Sunt ținuți trei zile, la Urgență, pentru a fi stabilizați. În acest timp sunt contactați cei de la Carusel – Ioan sau, și mai des, Zamfi, pe care o cheamă Ioana, dar nimeni nu-i spune așa. Ei se ocupă de chestiunile de ordin birocratic. Dacă le rezolvă, pacienții rămân sub tratament, dacă nu le pot rezolva, pacienții se întorc în stradă. Recent, Ioan a internat la Babeș câțiva oameni ai străzii cu râie. Nu aveau acte, nu aveau asigurare medicală.

114 oameni au ajutat cei de la Carusel să se interneze la Babeș în acest an. 15 au murit. Aproape toți au HIV. În afara acestora, mai există o categorie de oameni care vin la Babeș  ca la un pit stop, adică pentru nevoi imediate, soluționate într-o zi de spitalizare.

Consumatorii de droguri sunt printre oamenii cei mai atenți la detalii pe care i-am întâlnit vreodată. Atunci când sunt în alertă pentru a face rost de bani pentru următoarea doză, găsesc mereu soluții creative. Se descurcă. De exemplu, un băiat a fost adoptat spiritual și nu numai de o femeie care și-a pierdut fiul din aceeași cauză – heroina. Acum, femeia îi dă bani pentru droguri și îl ajută să țină treaba asta sub control.

Încă un adevăr brutal: cei seropozitivi (infectați cu HIV) primesc tratamente de specialitate, dar nu toți le urmează. Există o piață neagră și pentru aceste medicamente (de exemplu, Truvada), care îi ajută și pe cei care nu sunt infectați să dobândească o imunitate temporară la HIV. Seropozitivii le vând. Cine le cumpără?

Povestea e mai complicată. Se organizează și în București, la sfârșit de săptămână, niște maratoane de sex neprotejat, ornate, din belșug, și cu cocaină (drog, prin excelență, pentru bogați). În cadrul acestor maratoane, unii dintre participanți iau, câteva zile înainte, Truvada – pastilele au un potențial dovedit științific de a reduce masiv riscul infectării cu HIV la contact sexual neprotejat.

Ioan și Zamfi sunt de părere că HIV-ul va deveni, în viitor, o problemă de sănătate ca oricare alta. Cândva se va face o injecție pe lună pentru treaba asta, și în rest – sănătate! În schimb, ei constată creșterea rezistenței la antibiotice, mai ales în cazul bolnavilor de tuberculoză. Așadar, pericolele care urmează nu vin de acolo de unde ne-am aștepta. Nu e singurul paradox pe care l-am descoperit în lunile astea.

Pe seară, mergem în Ferentari să vedem care e treaba cu prostituatele. O să aflăm că seara e un act ratat, totuși, pentru sexul comercial din zonă, pentru că cele mai multe fete preferă să facă strada pe zi, după-amiaza. Nu atât din motive de siguranță, cât pentru evitarea Poliției și a amenzilor. Unele abia fac semn, discret, din încheietura mâinii, la trecerea unei mașini pe lângă ele.

De unde se termină Prelungirea Ferentari și începe Strada Zețarilor, aproape la fiecare ieșire laterală stă câte o fată. S-a democratizat nu doar traficul de droguri în cartier, ci și prostituția. E suficient acum să-ți ocupi un colț, fără ca cineva să-ți ceară taxă pe teritoriu.

Mona are cea mai strâmtă păsărică de pe Zețarilor – așa zice ea. A învățat să-și vândă marfa. Dacă n-o să fim mulțumiți, ne dă ea banii înapoi, nu-și bate joc de noi.

Mona e uluită să afle că nu vrem să întreținem relații sexuale, ci doar să stăm de vorbă despre viața unei prostituate de stradă. Mona ne îngăduie și așa. Chiar dacă nu se abține să ne catalogheze ca fiind ‘extrem de dubioși’.

Mona nu are pește. Are însă o condiție: să-i protejăm identitatea reală.

Cum a ajuns aici? Când a început totul? A lucrat ani de zile la o spălătorie auto din Prelungirea Ferentari, totul la negru, cu degetele în apa aia rece, de îți îngheța iarna și scuipatul dacă scuipai. Nu mai putea. Nici nu strângea prea mult – mai ales că, deși avea acolo un salariu pe cartea de muncă, trăia doar din bacșișuri. Salariul nu-l primea niciodată, era de formă. Dădeau băieții un leu, doi, cinci la un exterior-interior – și-avea și Mona ce să mănânce în ziua respectivă.

Dar nu se compară cu cât face pe stradă. Nici pe departe. Acum, în zilele bune pleacă și cu două sute de lei pe tură. E adevărat că uneori mai vin foștii ei clienți de la spălătorie și îi e rușine de ei, și lor le e rușine de ea, dar tot apelează. Mona se prostituează de astă-vară, are doar câteva luni la activ.

A trecut binișor de treizeci de ani și are trei copii. Bărbatul ei era alcoolic și extrem de violent. Chiar și așa, i-a trebuit ceva curaj să îl lase. Acum locuiește cu copiii și cu părinții ei (tatăl are o boală incurabilă) într-o odaie care nu are nici ușă. În chirie, la casă. Cinci sute de lei pe lună. Casa în care se adăpostește de iarnă familia Monei e doar la câteva străzi distanță de locul în care se prostituează.

Mona umblă cu analizele în geantă, ca să probeze că nu are HIV, deși, la drept vorbind, clienții nici nu prea o întreabă. Nu se droghează, deci n-are nevoie de bani pentru doze. Are nevoie ca să le pună ceva pe masă copiilor și bătrânilor. Părinții ei știu că face asta. De fiecare dată când o văd ieșind pe ușă fardată știu că se duce pe colțul ei de pe Zețarilor. Alternativa, însă, nu există. Aici, la capătul Ferentariului, poți vedea oamenii îndurând ca în puține alte părți ale Capitalei. Mona admite că îi place să-și mai rupă capul cu o sticlă de vin, căci viața ei e greu de suportat totuși în luciditate.

Fetele de pe Zețarilor au și pusee de melancolie, amestecate cu mândria de a fi lucrat odinioară cu cetățeni cu ștaif. Puseul unu: „Pe mine m-a futut odată procuror criminalistic”. Puseul doi: „Pe mine m-a futut odată un băiat cu Passat”.

Și își mai amintește Mona că odată a venit un copil de vreo 15 ani și i-a dat două sute de lei ca să îl lase să îi sugă o țâță. Boierie! Și unde mai pui că există și clienți care preferă să ia fata și să o ducă la hotel, pe Șoseaua Giurgiului. Sunt două stabilimente acolo care închiriază camere cu ora. Costă și fata mai mult, costă și hotelul, dar așa e când se dorește discreție.

Mona nu e scumpă, nimeni nu e la acest capăt de București: douăzeci de lei oralul, cincizeci de lei pachetul complet de servicii. Ea merge cu clientul în niște construcții abandonate dincolo de care se întinde câmpul. Sau fac treaba în mașină. Nu-și duce niciodată clienții acasă.

Acum, pe frigurile astea, doar în mașină poate lucra. A fost plecată și pe Germania, prin intermediul unei fete. Bineînțeles că la produs, dar cu un singur client, nu așa… A avut acolo, la Frankfurt, un neamț mai în etate care se îndrăgostise de ea, o ținea prințesă, îi punea și pantofii în picioare. Neamțul era meloman, asculta muzică d-aia veche, oftează Mona la acest bilanț sentimental. Dar a plecat de la bine – avea copiii în țară, se îmbolnăvise și mama ei… nu mai putea să stea.

Viața prostituatelor de pe Zețari e cruntă. Mona are noroc: n-a primit bătaie de la clienți (doar unul a bruscat-o, își amintește) și n-a fost vreodată cazul să nu i se plătească serviciile. Vin și polițiștii să-și ia dreptul? Dar cum să nu vină?, ne întoarce Mona întrebarea de parcă am trăi pe altă lume. Personal a fost invitată să facă și ea curat pe secție. Zice că nu s-a dus, n-a vrut să facă și ea curat. Firește că ia amenzi în fiecare zi. De când își ocupă colțul pe Zețarilor, a strâns aproape o sută. Nu le-a plătit niciodată.

Mona are buzunarele pline de prezervative, un flacon de lubrifiant și șervețele umede. Ar vrea să-și cumpere și un spray paralizant – sau ceva care să-i servească la auto-apărare. Cu trei copii și doi părinți în îngrijire, nu s-au găsit încă bani și pentru asta.

Între programele de sănătate ale statului nu există nici măcar unul care să adreseze problematica lucrătoarelor sexuale. Singurele lor contacte cu autorități ale statului se limitează la Poliție și se soldează cu semnarea unor procese verbale de contravenție. Mona și toate celelalte prostituate de pe Zețarilor nu există pe agenda de sănătate publică.

Înspre zidul Cimitirului Progresul, unde stau lucrătoarele sexuale din Ferentari care se și droghează, e prăpăd. E greu să-ți imaginezi oameni mai vulnerabili ca prostituatele de aici. Prețurile lor sunt derizorii, se vând chiar și pe cinci lei ca să-și cumpere o doză. Au nevoie de patru parteneri ca să își ia o bilă și să uite.

Aici am văzut o heroinomană care își dăduse jos pantalonii și își injecta marfa direct în stradă. Aici am văzut o prostituată cu un ochi umflat, plecând acasă, căci nimeni nu oprește la o femeie bătută. Fetele de aici sunt și bolnave. Toată lumea știe că au HIV. La disperare, observăm în această margine de cimitir, omul e în stare de orice.

Pe Zețari, kilometrul zero al prostituției din Ferentari, fiecare fată are colțul ei. Aici lucrează și un cuplu mamă-fiică. Amândouă sunt bolnave de HIV. E noiembrie, abia s-a ales Donald Trump în America, iar fetele – la curent cu politica globală – sunt de părere că va fi rău. Plouă și e vânt astăzi pe stradă. Mama și fiica stau sub o umbrelă amândouă, îndurând vremea și viața.

Suntem în celălalt capăt al Bucureștilor, pe Bulevardul 1 Decembrie 1918, la sediul Asociației Române Anti-SIDA (ARAS). E marți. Marțea, o Ambulanță ARAS pleacă spre Ferentari și împarte seringi și prezervative lucrătoarelor sexuale și consumatorilor de droguri. În ambulanță e și un medic. ARAS oferă și servicii medicale primare. Oamenii aceștia – fiind cei mai în nevoie dintre semenii noștri – nu obișnuiesc să apeleze la medici, așa că venirea ambulanței de la ARAS e o șansă pe care nu-și permit să o irosească.

Dan lucrează de un deceniu și jumătate la ARAS. Nu se vede făcând nicio altă meserie. Îi place să iasă pe străzi, e un asistent social prin vocație, chiar dacă e, totodată, mai mult de atât. ARAS se bazează mult pe voluntari. Au tot venit și au tot plecat studenți, de la Psihologie, de la Sociologie, oameni care au vrut să intre în Internaționala Oamenilor Buni de pe Planeta Pământ.

Nu e ușor să reziști, însă, aici, pe ambulanță, pe străzile din Ferentari, să vezi ceea ce văd acești oameni și să auzi poveștile cartierului. Păi, știm noi că au fost și situații în care după ambulanță asta s-a tras cu pistolul? Bine, cu gloanțe de cauciuc, dar oricum. Și, ce le spui tuturor acestor tinere care sunt scoase la produs chiar de soții lor? Așa că puțini rezistă.

Ambulanța merge pe Vale, o zonă aparte din Prelungirea Ferentari. Aici sunt niște blocuri pitice, peisajul este dezolant, iar serviciile de salubritate absente. Cândva în blocurile astea erau mulți dealeri de marfă și, mai târziu, de legale. Acum au rămas numai doi. Îi știe toată lumea. Valea nu mai e importantă pe harta traficanților. Afacerile de bază sunt tot pe Aleea Livezilor, în adâncul ghetoului.

Și nu e scară de bloc aici să nu-și aibă consumatorul ei. Uite, un caz, o să îi spunem Studenta. Studenta urcă deseori înspre Centrul Vechi, unde pretinde că e o fată dintr-un fost stat iugoslav, rătăcită pe la noi. Vorbește o engleză bună, peste medie. Pretinde că e bolnavă de diabet.

Curioșilor le arată și înțepăturile de pe brațe, cine să știe că sunt de la heroină? Primește. Face sute de lei pe zi și pe toți îi dă pe marfă. Nu insistă, dacă omul nu vrea să dea. Studenta n-a băgat vreodată mâna în buzunar la om.

Spre Șoseaua Giurgiului, încolo, îl găsim pe Naist, un consumator care cântă la nai, din asta-și câștigă bilele. Când îl prind polițiștii îi rup naiul și îi dau bătaie.

Deși sunt singurele organizații care oferă servicii de schimb de seringi în București, cei de la ARAS și cei de la Carusel nu-și coordonează activitățile din Ferentari. Trage fiecare pe felia lui.

Caruselul la punctul fix de pe Aleea Livezilor, unde în fiecare zi de luni, miercuri și vineri ușile centrului Caracuda sunt deschise pentru a oferi asistență consumatorilor de droguri, dar și oricărei persoane din cartier care are nevoie de sprijin medical. Iar ARAS prin echipele mobile care vin în fiecare marți după-amiaza să împartă seringi în Ferentari și să ofere un minim consult medical, dar și la recent inauguratul punct fix al organizației din strada Marin Constantin, în apropierea ghetourilor de pe Iacob Andrei.

Fără Carusel și ARAS unii dintre cei mai vulnerabili cetățeni din Ferentari – consumatorii de injectabile și prostituatele – ar fi lăsați cu totul la voia întâmplării. Ambele organizații se lovesc împreună de haosul care domnește mai sus, dincolo de ele.

Politicile anti-drog și anti-SIDA derulate de ANA și Ministerul Sănătății sunt sublime, dar în mare doar pe hârtie. Un program de interes național (PIN) lansat de Agenția Antidrog în vara lui 2015, care ar trebui să reunească principalele direcții de prevenție și asistență ale statului român în chestiunea consumatorilor de droguri, n-a ajuns nici măcar în faza de evaluare a eventualelor proiecte.

În octombrie 2016 abia s-au publicat ghidurile pentru participanți, iar la mijlocului lui decembrie s-au lansat anunțurile de participare, la un an și jumătate distanță de la asumarea PIN-ului. ANA așteaptă propuneri până la sfârșitul lui ianuarie 2017, apoi urmează evaluarea, selecția și într-un final finanțarea propriu-zisă a unor proiecte care să ajungă la beneficiari. PIN-ul are ca perioadă de acțiune intervalul 2015-2018.

Rețeaua Română de Reducere a Riscului (RHRN) avertiza încă din vară că politicile statului român în materie de prevenție și tratament sunt dezastruoase.

Ineficienței sistemice de la centru amenință să i se adauge, în Ferentari, și o viziune particulară a noii administrații locale, rezultată în urma alegerilor din vară. Primarul social-democrat Daniel Florea a purtat în ultimele luni discuții informale cu obiectivul sistării serviciilor de schimb de seringi la centrul Caracuda de pe Aleea Livezilor.

Edilul nu poate împiedica schimbul de seringi derulat prin intervenții mobile, cu mașina, așa cum face ARAS-ul, pentru că acest program ține de Ministerul Sănătății. Primăria poate interveni însă în cazul centrului Caracuda administrat de Carusel deoarece punctul în care își desfășoară activitatea (un container metalic) e amplasat pe domeniul public al Sectorului 5, iar contractul asociației cu autoritatea locală expiră în februarie 2017.

Dacă nu va fi prelungit, cei de la Carusel vor fi obligați să mute centrul Caracuda, lăsând temporar sute de beneficiari fără asistență. Imediat după preluarea mandatului, Daniel Florea își expunea intențiile într-un interviu pentru DC News în care asocia schimbul de seringi, nici mai mult, nici mai puțin, cu traficul de droguri: “Problema mea mare este că am văzut oameni stând la coadă cu copii mici în brațe, mai mici de un an, la seringi, la droguri, ziua în amiaza mare.  Mi se pare inadmisibil”.

Ca și în cazul evacuărilor de la barăcile situate la capătul ghetoului de pe Iacob Andrei, primarul sectorului 5 pare să încline spre o operațiune de “igienizare” a cartierului Ferentari fără o evaluare fundamentată a consecințelor.

Potrivit celui mai recent raport al ANA, 1.4 milioane de seringi au fost distribuite în București în 2015, 12% dintre beneficiarii lor fiind asistați de Asociația Carusel. Sistarea schimbului de seringi la Caracuda ar însemna o nouă marginalizare a consumatorilor de injectabile și a familiilor lor, dar și amorsarea unei bombe sociale capabile să afecteze întreaga societate. Heroinomanii Ferentariului vor continua să se injecteze și să se infecteze cu diferite boli, pe care le vor purta prin lume.

Daniel Florea nu a răspuns solicitărilor repetate făcute în cursul documentării acestui articol de a oferi un punct de vedere asupra viziunii sale și intențiilor Primăriei.

Între obiectivele asumate pe hârtie de statul român în acțiunile de prevenire și tratament al adicțiilor, “întărirea serviciilor de tip programe de schimb de seringi, în comunitate” stă la loc de cinste.

În Ferentari, însă, dorința cosmetizării accelerate a imaginii cartierului plutește amenințător deasupra viitorului heroinomanilor.

Bogdan Suciu, inima de aici, din teren, de la Caracuda, nu poate accepta nici gândul unei asemenea posibilități. Știe câtă nevoie au oamenii aceștia de ei. Lui, cei mai mulți îi spun frate. Și nu e doar așa, poezia de stradă, limbajul de cartier la mijloc. Bogdan îi înțelege. A fost și el consumator și s-a lăsat greu, după ce a fost pe metadonă.

Și mai e ceva. Mihai Tănăsescu de la ARAS ne-o spune franc: a înnebunit, de fapt, tot cartierul. Oamenii au înghițit propaganda anti-Soros, de la televizor. Ei, ong-iștii, au devenit peste noapte dușmani. Ei sunt străinii. Ei nu mai luptă împotriva SIDA, ei aduc de fapt SIDA, fiindcă, în această falsă logică împărtășită și de primarul Florea, schimbul de seringi de fapt încurajează traficul de droguri, nu reduce răspândirea virusurilor mortale.

Tănăsescu mergea pe stradă și s-a trezit cu o flegmă trasă pe asfalt, în dreptul lui, în scârbă. A înțeles atunci mecanismul urii și-a așteptat să treacă alegerile astea parlamentare marcate de o propagandă primitivă. Lui Tase, cum îi spun cunoscuții, nu-i vine să creadă însă că oamenii au înghițit gogoașa așa repede. Cei care au avut contact direct cu ARAS-ul tot spun că asta le-a dat un nou drept la viață, dar cine stă să asculte un consumator de droguri, cine stă să asculte un bolnav de SIDA?

Acum, în cartier, pe piața injectabilelor face legea o combinație de heroină și legale botezată, în stradă, Local Kombat. Au inventat-o băieții de la Gara de Nord. Te rupe în două. Și te ia rapid într-un prizonierat dur, din care odată căzut nu vei putea evada decât pe cont propriu, aproape fără niciun sprijin din partea celorlalți.

E o ironie amară, la acest nou început de iarnă în Ferentari, pentru consumatorii de injectabile. Local Kombat nu mai e doar marfa drogaților. Local Kombat e și strategia autorităților.

Tase e nervos. E nervos pe epoca asta post-adevăr în care am intrat, e nervos pe minciuni, e nervos pe oameni că nu fac un minim efort să gândească liber. Vorbim ore în șir, înainte să tragă această concluzie: îi iau cu binișorul, ce să fac?

În Ferentari, așa trebuie să se facă binele.

Cu binișorul.

---

Erată: O versiune anterioară a acestui reportaj indica eronat faptul că la Spitalul Victor Babeș ar exista un centru de tratament substitutiv cu metadonă. Un astfel de centru există la Institutul Matei Balș. La Babeș, prin eforturile Asociației Carusel, există un centru de preluare și evaluare a celor afectați de boli infecțioase pe fondul consumului de injectabile.