Marile speranţe

 Chapters

un reportaj de Oana Dan și Diana Oncioiu

foto: Silviu Panaite și Zora Iuga

“Aici, la noi, cine intră iese repede, că nu suportă mirosul!”, spune Viorica, o femeie corpolentă, purtând bermude colorate, un tricou alb şi şlapi, în timp ce păşeşte cu atenţie pe stradă. Aleea Livezilor din cartierul bucureștean Ferentari miroase insuportabil în această zi de joi, de parcă s-a deversat o hazna plină.

Subsolul de la blocul cu numărul 36 e inundat şi toate dejecţiile, gunoaiele, resturile de mâncare au ajuns în plină stradă. Nimeni nu vrea să intre acolo de frica șobolanilor mari şi graşi. Ar fi nevoie de o vidanjă, dar cine poate ști cum s-ar putea aduce o vidanjă acolo? Unde să o ceară? Cui? Cum? Vidanja ar rezolva parțial problema de pe Aleea Livezilor. Ar înlătura mirosul de hazna – nu însă și pe cel venit de la maldărele de gunoi atotstăpânitoare. Sunt pe trotuar, pe carosabil, între blocuri, în scările blocurilor, pe spaţiile verzi, peste tot.

Într-un ochi de apă, format în stradă după erupția șuvoiului din subsolul blocului 36, plutesc pahare de cafea, pungi, o cutie de lapte și seringi. Invazia gunoaielor seamănă cu un asalt armat, învăluie pe toate flancurile cu-atâta forță încât deșeurile adunate se scurg literalmente pe stradă.

Uite un os de carne, ambalaje, recipiente de plastic. Ar fi un gest nebun să îți deschizi fie și o bomboană de ciocolată și să ții hârtia în mână până dai peste un coș de gunoi. N-o să dai. Nicăieri nu e măcar un tomberon darămite un coș de gunoi. Așa că arunci ambalajul pe stradă. Ce ai putea să îi spui unui om de-ai locului care procedează astfel? Că face mizerie? Că nu-i civilizat? Cuvintele și viața se ghidează aici după alte definiții. Pentru că aici e “la ghetouri” – o jumătate de stradă pe care chiar și locuitorii Ferentariului o identifică, fără să stea prea mult pe gânduri, cu o lume a treia imposibil de salvat.

Strict geografic, ghetoul nu e doar un singur colţ de cartier, ci e format din piese disparate, ca un puzzle pătat pe alocuri de cafea. In Ferentari sunt diferite bucăţi de străzi unde cresc gunoaie în munţi înalţi cât blocurile cu patru etaje, unde camerele sunt infime, un pic peste 10 metri pătraţi, apă nu există, curent sau alte facilităţi nici atât. Oamenii de aici încearcă, în fiecare zi, să supraviețuiască – uneori în contra tuturor lucrurilor.

De la etajul doi al unui bloc tocmai se varsă o oală cu resturi de mâncare. Zoaiele se preling pe asfalt și se amestecă rapid în ochiul de apă format de scurgerile din subsolul inundat.

“Uite, sunt seringi! Le vedeți?”, strigă cineva. Le vezi. Sunt patru la număr, folosite, dar nu pe stradă, ci în scara blocului. Câțiva copii trec în fugă pe lângă ele. Nici măcar nu le bagă în seamă. Sunt parte din peisaj.

Așa e în fiecare zi.

Nu fără teamă, intri.

La parterul blocului se deschide un palier. În prima garsonieră de pe stânga stă Alexandru P. cu femeia lui Tudorița, fetița Alina și fratele mai mare Ion. Se înghesuie toți patru într-o cameră de 12 metri pătrați. Cum deschizi ușa, imediat în partea stângă este patul. După ușă e un dulap mare cu patru intrări. Pe cele din mijloc sunt două oglinzi mari. Lângă dulap, pe o comodă, stă televizorul. Lângă comodă, frigiderul și aragazul. Pe peretele din dreapta, față în față cu aparatura casnică sunt chiuveta și mașina de spălat. În funcție de activități prin camera se mai plimbă dintr-un colț în altul o măsuță mică, instalată pe roți.

Pe cei patru pereți plini de igrasie ai camerei nu există nicio priză și niciun întrerupător. Curentul ajunge în cameră printr-un circuit improvizat. Deasupra ușii de la intrare, în colțul drept, o gaură se cască exact cât să facă loc unui tub din plastic din care ies două fire. Unul se prelungește până în mijlocul camerei, legându-se de un bec. De acolo vine lumina. Becul se aprinde doar atunci când unul dintre membrii familiei se urcă pe o noptieră și atinge un fir albastru de altul roșu. Prin orificiul tubular de deasupra intrării trece și un fir alb, ceva mai gros, care atârnă pe lângă perete, ducând la prelungitorul din mijlocul camerei.  Prelungitorul are cinci prize.

“Sora mea, unde stai tu, pe pat, băiatul meu nici nu intră. Stă la ușă. Spune că îi e scârbă să intre că miroase de la gunoi și de la subsol. Când ajunge acasă își spală adidașii. Așa face mereu după ce pleacă de aici”, povestește Tudorița în timp ce trage dintr-o țigară pe care apoi i-o pasează lui Alexandru.

Bărbatul ia țigara și trage scurt din ea. Cuvintele lui Alexandru ies odată cu rotocoalele de fum: “Ăsta e ținutul uitat de timp. A rămas și timpul în urmă aici.”

Cartierul Ferentari este locul în care Alexandru P. a crescut, locul din care a plecat, locul în care s-a întors și locul din care vrea acum iar să evadeze. Provine dintr-o familie cu opt copii. Acum mai sunt doar șapte. Unul dintre frați a murit în urmă cu cinci ani, probleme la inimă. Când s-a născut Alexandru, ai lui stăteau la curte, pe strada Samuil Vulcan, în zona 13 Septembrie. Când el avea șase ani s-au mutat în Ferentari, într-un apartament de trei camere. A petrecut acolo 14 ani din viață. Primul lucru care îi vine în minte lui Alexandru dacă se gândește la acea perioadă e că era curat.

În ‘84 a ieșit din Ferentari. Familia s-a mutat la patru camere, în sectorul 3. „Se auzea ecoul, îmi strigam numele și se auzea ecoul. Atât era de mare apartamentul”, își amintește Alexandru. În 2002 s-a reîntors în Ferentari, pe strada Radu Constantin, “la Z-uri”. De la Z-uri a ajuns direct după gratii un an mai târziu, pentru trafic de droguri. Nu-i un episod asupra căruia vrea să zăbovească – spune doar că nu a consumat niciodată și că totul a fost o greșeală. Una pentru care a făcut aproape cinci ani de pușcărie. Odată eliberat, Alexandru a revenit în Ferentari, la ghetouri, pe Aleea Livezilor 36, într-o garsonieră cumpărată de unul dintre frații săi. E garsoniera în care stă și astăzi.

Din ea ar pleca oriunde, numai plecat să fie, deși în Ferentari stă toată familia lui: în aceeași garsonieră cu el, un frate; trei etaje mai sus locuiește sora, Georgeta; pe strada Tunsu Petre stau alți doi frați; un altul pe strada Ștefănescu Ion.

Alexandru mai are o soră, care nu stă în cartier. E la închisoare.

***

E mijloc de mai și sfârșit de primăvară pe Aleea Livezilor din Ferentari. Gunoiul e tot acolo, mirosul nu a dispărut pentru că subsolul e încă inundat, dar ceva e parcă diferit. Odată ce ai mai fost, și lumea începe să te cunoască, iar sărăcia din jur nu mai pare atât de șocantă, bucata asta de Ferentari se umanizează fără să-ți dai seama. Uite, a ieșit soarele și sunt mulți oameni în stradă, se trage cu sete din țigări și se gesticulează, iar râsetele unor copii care aleargă printre blocuri sfidează tot ce e în jur.

Din mulțimea de pe stradă se disting două persoane îmbrăcate în salopetele verzi ale unei firme de salubritate. Echipamentul e ca pentru „intervenție”, doar că intervenția a avut loc deja, undeva în Sectorul 4 al Capitalei. Acum angajații în salopete verzi doar se întorc acasă, în Sectorul 5, cartierul Ferentari, strada Aleea Livezilor, la numărul 36.

Sunt Alexandru și Tudorița care după opt ore de măturat și strâns gunoaie din zone ale orașului deservite de salubritate se întorc la un gunoi și mai mare. “Ca aici eu nu am văzut pe nicăieri unde am dat cu mătura”, spune convinsă Tudorița. Alexandru are într-o pungă mare câteva mături pe care șeful lui a vrut să le arunce. Le-a luat să le împartă vecinilor pe alee.

Alexandru și Tudorița intră în casă, își dau salopetele jos, se așează la masa cu roți și își aprind o țigară. El e mic de înălțime, puțin cărunt și nu foarte vorbăreț. Are 52 de ani și cea mai mare mândrie a lui sunt copiii. Ea e puțin mai înaltă. Are 43 de ani, ochii precum cerul senin vara și mâinile bătătorite de la mătură. Tudorița e o femeie directă și glumeață.

Cei doi s-au cunoscut când ea avea 16 ani și el 25. Părinții erau prieteni de familie. Au împreună un băiat de 26 de ani și o fată de 25. S-au despărțit când copiii aveau 8 și 7 ani. Tudorița a luat-o pe fetiță, iar Alexandru pe băiat. În urmă cu trei ani s-au împăcat, dar Alexandru nu mai era singur. Avea în grijă o fetiță de 2 ani, după o relație cu altă femeie. Tudorița s-a mutat în Ferentari, pe Aleea Livezilor și a crescut-o pe fiica vitregă Alina ca pe fata ei.

Alina îi spune Tudoriței “mama”. E un copil într-o continuă mișcare, vorbește mult, dansează, pune întrebare după întrebare. Micuță de înălțime, precum tatăl ei, fata are cinci ani și șapte luni și nu vrea să îmbătrânească niciodată.

Pe Ana, fiica lor cea mare, Tudorița nu a dat-o la școală. A fost doar o săptămână la o școală specială. A retras-o după ce aflat că învățătoarele o băteau. “Am zis că dacă eu nu am școală, poate să nu aibă nici ea“, se justifică femeia. “Dar pentru asta mică vreau neapărat să meargă la școală. Să îmi spună și mie ce scrie la televizor…”, continuă Tudorița, care nu știe să citească. Alina n-așteaptă ca mama să termine ideea: “E cel mai frumos să știi să citești!”.

Câteva zile mai târziu se învoiește de la muncă, își ia puștoaica de mânuță și merg la Școala Generală 136, din cartier. E aceeași școală la care tatăl Alexandu a făcut şase clase, aceeași la care fratele mai mare al Alinei a terminat opt clase. La secretariat Tudoriței i se spune că mai are nevoie de câteva hârtii, de o adeverință de la medicul de familie și o evaluare care să arate că fetița e pregătită pentru clasa 0. Evaluarea în lipsa căreia toate celelalte hârtii sunt în van se poate face doar în cartierul Colentina, la celălalt capăt al orașului, la mai bine de 11 kilometri distanță.

Așa că de la școală Tudorița pleacă cu Alina spre centrul orașului, unde are cabinet medicul de familie. Ține în mână o hârtie pe care are scris ce trebuie să îi dea doctorul. Din centru, trebuie să ajungă și mai departe, pe Heliade între Vii, în Colentina. În troleibuzul 85 Alina stă cu nasul lipit de geam și se uită cu ochii ei mari negri la clădirile de pe Bulevardul Carol I. “E superb de curat aici. La noi nu e niciodată așa“, spune pitica. După trei ore, un vaccin, o adeverință, trei autobuze și un troleibuz, Tudorița și Alina sunt, în sfârșit, în Colentina, în faţa încăperii unde se fac evaluările pentru clasa O.

Alina e îmbrăcată în rochiță roșie, dresuri mov și pantofi negri care se închid cu scai. Odată intrată se așează pe scaun, își pune mâinile pe bancă și ascultă cu atenție ce îi spune evaluatorul. Lângă ea stă Tudorița, care nu are voie să intervină în discuție. Evaluatorul e sceptic că Alina  ar putea fi pregătită pentru clasa 0, dat fiind că nu a fost nici măcar o zi la grădiniță.

– Îmi poți spune cine sunt prietenele tale? Cu cine te joci tu la bloc?

– Prietenele mele sunt Bety, Antonia și Narcisa.

– Mulți copii îmi dau doar un nume, tu mi-ai dat deja trei.

Nu e nevoie de mai mult de zece minute pentru ca Alina să îl impresioneze pe evaluator. Îi numără până la 15, îi scrie câteva litere pe care deja le știe, îi spune anotimpurile, apoi îi recunoaște fructele de pe o hârtie plină cu legume, fructe și obiecte.

La final,Tudorița primește o hârtie potrivit căreia, din toamnă, fata poate merge la școală. Acasă, tatăl primește vestea cu emoție.  Chiar dacă nu vede bine ce scrie pe hârtie, Alexandru se uită lung la ea și spune mai mult pentru el: “Am zis eu că e fată deșteaptă. Vorbește ca un om mare“.

Cei doi adulţi au o listă de lucruri pe care vor să le facă în perioada următoare. Au bifat deja prima obligație, școală pentru cea mică. Vor ca Alina să petreacă cât mai puțin timp pe Alee. Al doilea lucru pe care vor să îl facă este să nu mai fure lumină, să fie și ei în regulă. Din decembrie 2015, Alexandru are dosar penal pentru furt de curent. În ziua în care a venit controlul, nici măcar nu era acasă. Firele improvizate erau însă acolo; la fel fratele Ion, care n-a mai avut de ales şi le-a dat celor veniți în control actele de identitate.

***

După ce rezolvă cu lumina Alexandru și Tudorița vor să zugrăvească, să pună gresie și faianță. Vor să vândă și să plece de acolo. Cu acest gând în minte cei doi au început să vină la Clubul mamelor. Înființat în 2013, Clubul este modul prin care organizația non-guvernamentală Policy Center for Roma and Minorities (PCRM) încearcă să ajute comunitățile din Ferentari.

Întâlnirile Clubului au loc în fiecare joi la Școala Generală 147. La ele participă femeile din comunitate, dar sunt bineveniți și bărbaţii, iar membrii caută soluţii la problemele cotidiene cu care se confruntă. Condiţia de bază este, însă, să îşi lase copiii la şcoală şi clubul de educaţie alternativă, un proiect de tip after school derulat tot de PCRM.

Din decembrie 2015 două din cele patru întâlniri de la Clubul mamelor sunt dedicate problemelor legate de accesul precar la energie. La aceste întâlniri vin şi reprezentanți ai furnizorului de energie electrică în Ferentari. Există și un mediator pe energie din rândul comunității, care merge pe teren, vorbește cu oamenii, preia cazuri. Momentan au ajuns să inventarieze aproape 30 de cazuri. În jumătate dintre ele au fost făcuți deja pași către intrarea în legalitate. Unul dintre aceste cazuri este și cel al lui Alexandru P.

Din zona gri vrea să iasă și Adriana H., care a făcut toate demersurile la Clubul Mamelor pentru conectarea legală la curent. Branşarea familiei H. ar costa 4.500 de lei. În lipsa unor venituri stabile în casă, suma a fost recalculată la 1.693 de lei. Adriana îi poate achita în câteva rate.

“Câteodată nu mai e detergent şi mai pun nisip în maşină”, gâjâie bătrâna. Glasul tabagic îi trădează patima pentru ţigări. Nu poate renunţa la ele nici acum, deşi respiraţia i s-a transformat în şuierat, iar masca de oxigen îi e nelipsită noaptea.

Stă serioasă, gesticulând către maşina de spălat ruginită care huruie în spatele ei. Un munte de femeie, mamă a cinci copii, bunică şi văduvă de 11 ani, bătrâna aduce cu matroanele din romanele lui Salman Rushdie, indiencele solide fără dinţi în gură şi cu şapte vieţi magice adunate într-una. Când vorbeşte mai mult şuieră, trăgând cu nesaţ ţigară după ţigară, împotriva tuturor recomandărilor medicale. Glumeşte sau vorbeşte serios cu nisipul în mașina de spălat? O şi vezi îndesându-l în spaţiul maşinii de spălat destinat detergentului de rufe.

Nechezatul scurt al lui Gelu, un ştrengar de 9 ani, unul dintre nepoţi, e singurul indiciu că ar fi fost o glumă. Ceilalţi –  trei fraţi adulţi – din bucătărie ignoră scena şi continuă dialogul despre bani, cheltuieli, amenzi. În fundal merge maşina de spălat, alimentată de un cablu care traversează holul prin faţa altor trei camere.

Înainte să iasă din casă în curte, cablul trece și pe lângă baia unde boilerul e doar un element de decor – nu merge din cauza tensiunii scăzute. Odată ajuns în curte, cablul trece peste poartă, pe proprietatea alăturată, de unde familia H. îşi trage puţina energie electrică la care are acces. O “cumpără”, practic, de la vecin, care adună și scade în funcție de ce-i arată contorul. Familia nu are contract la curent.

În casa Adrianei H. şase oameni împart trei camere: bătrâna sa mamă, cei doi copii ai Adrianei (Gelu de 9 ani şi Crenguţa de 8 ani), un frate și un cumnat. În anexa de alături, formată din două camere lipite de ale Adrianei, locuiesc sora mai mică, Elena, şi fiica ei de 2 ani, Estera. Curtea e îngustă şi şerpuieşte pe lângă un gard de tablă care separă casa lor de curtea unui unchi, proprietarul de facto al întregului teren.

Istoria familiei H. curge din fotografiile pe care Adriana le scoate la iveală. Au fost cinci fraţi, iar tatăl a avut, pe vremea comunismului, un loc de muncă stabil şi un apartament cu trei camere în zona Fizicienilor din Bucureşti. După Revoluţie, însă, a dat în patima alcoolului şi a murit de ciroză, lăsând în urmă datorii şi o familie extinsă fără nicio sursă de venit.

Au vândut apartamentul din Fizicienilor şi s-au mutat într-o casă pe strada Trompetului, tot în cartierul Ferentari. Aici, însă, au căzut în plasa escrocilor imobiliari: casa avea un proprietar care a vândut-o de mai multe ori şi, peste trei ani, s-au trezit în stradă. Au apelat la părinţii bătrânei, care locuiau într-o casă bătrânească, în zonă, pe strada Breslelor. N-au primit imediat ajutor, aşa că familia s-a spart o vreme. Un frate s-a apucat de droguri şi a ajuns la puşcărie, mama a locuit pe unde s-a găsit, iar Adriana s-a trezit în ghetoul din Ferentari.

A locuit în ghetou 24 de luni, acum şapte-opt ani, imediat după ce i-a născut pe cei doi copii. Aici au descoperit lumea Gelu şi Crenguţa, într-o cameră micuţă, pe care mama o zugrăvea de câteva ori pe an în speranţa c-o poate ţine curată.

În 2009, bunicii materni au decis, într-un final, s-o primească la ei. Ulterior, curtea a fost împărţită în două, iar femeia a demarat proiectul de refacere şi extindere a casei. Au fost multe nopţi de vară dormite afară, pe fundaţie, pe cărămizi, pe plăci. Dar asta n-a făcut decât să o motiveze pe Adriana, o mignonă care a moştenit masivitatea mamei – are 85 de kilograme la mai puţin de 1,60 m –, dar şi pofta pentru tutun.

Toată ziua deretică şi aleargă şi asta a făcut de când se ştie. Are 36 de ani. Prima dată a fost la mare la 25, într-un weekend, dusă de tatăl copiilor. A fost atât de entuziasmată încât, în cele câteva ore, a făcut poze cu orice, inclusiv cu gazda la care statuse o noapte. Scoate dovezile dintr-un plic transparent şi le înşiră pe masa joasă din bucătărie, glumind pe seama greutăţii de atunci. Fusese singurul motiv pentru care nu s-a arătat soarelui în costum de baie. Ajunge apoi la poza cu primul tort din viaţa ei, primit cadou la aniversarea a 28 de ani. Urmează multe imagini pe hârtie fotografică cu oameni veseli, la o petrecere dată când a făcut Gelu un an.

Pe măsură ce viaţa ei curge în instantanee, când alb-negru, când colorate, aflăm de locurile de muncă sezoniere prin care a trecut: ba pe la bucătărie, la tăiat legume, ba la curăţenie pe la oameni, până la vândut flori pe stradă – activitate pentru care a adunat amenzi ameţitoare de la Poliţia Locală de peste 15.000 de lei. Toate locurile de muncă ale Adrianei H. au fost la negru, toate aducătoare de venituri instabile și temporare. Toate doar pentru a supraviețui.

Aşa că la 36 de ani, Adriana a strâns întâmplări cât pentru un film. Și pe cât de multe au fost întâmplările, pe atât de puţine orele petrecute la şcoală, motiv pentru care poate citi doar textele scrise cu litere de tipar. Adriana nu are practic nicio calificare profesională. Tot ce a muncit de-a lungul vieții nu a lăsat nicio urmă administrativă, nicio hârtie, niciun drept social.  Nimeni nu i-a dat o şansă reală de a învăţa meserie şi nimeni n-a avut încredere în ea din punct de vedere profesional.

La începutul lunii mai, însă, într-o seară de joi cu vreme capricioasă întocmai ca viaţa în Ferentari, şansa i s-a arătat Adrianei la una dintre întâlnirile de la Clubul mamelor, unde a aflat că se caută femei pentru un job la o brutărie –un proiect social dezvoltat de o organizaţie non-profit. A notat imediat numărul de telefon, a sunat a doua zi – “fix de Izvorul Tămăduirii” – , a fost la interviu unde şi-a cucerit interlocutoarea prin autenticitate şi sinceritate. “I-am spus că sunt tăuroaică, pe 26 aprilie, că fac treabă. I-am zis că sunt credincioasă, muncesc, da’ şi fumez. Mie nu-mi trebuie pauză de masă, da’ vreau pauză de ţigară”.

Adriana a fost angajată chiar de a doua zi, deocamdată se ocupă de curăţenie şi învaţă meseria de brutar. Pe 9 mai a semnat primul contract de muncă din viaţa ei, iar pe 15 mai a încasat şi primul salariu legal. În timp ce povesteşte cum e la muncă – “o evadare pentru mine, toată lumea îmi vorbeşte frumos, se poartă frumos cu mine” – flutură contractul pe care mama, fratele şi sora îl privesc cu deferenţă, aşa cum se uită colecţionarii la piesele vechi şi valoroase.

“Să îl înrămăm”, şuieră bătrâna. Glumeşte sau vorbeşte serios? Nepotul Gelu nu mai nechează de data asta, deschide doar frigiderul în căutarea unui măr. “Ce cauţi, mamă acolo, e sexi, e gol, îl vede domnii aşa!”, conchide bătrâna.

Gelu râde, neînțelegând de ce câteva hârtii semnate de mama lui sunt aşa de valoroase încât toată familia numai despre asta discută la sfârșitul ăsta de primăvară în care toate lucrurile arată neschimbate, ca la toate celelalte sfârșituri de mai pe care şi le aminteşte.

Doar că de data asta, ceva s-a schimbat. Există o speranță.