Șoareci și oameni

 Chapters

un reportaj de Diana Oncioiu

fotografii de Zora Iuga

Cobori, pe întuneric, câteva scări. Nici nu e nevoie de lumină, te ghidezi după miros. Igrasia e atotstăpânitoare. La primele două scări izul e subtil. Însă cu fiecare treaptă coborâtă îl simți tot mai tare. Până ajungi pe culoar abia mai poți să respiri. Un amestec de miros de mucegai și aer stătut pe care căldura asta de iunie îl face să-ți intre în piele.

De-o parte și de alta uși. Te oprești în fața uneia din lemn de pe care vopseaua albă începe să se cojească în fâșii subțiri. Deschizi ușa și intri. Faci doi pași și ești deja în fața patului care ocupă aproape tot spațiul dintre doi pereți mucegăiți. Mai e loc de un dulap de care se lovește ușa atunci când o deschizi și un alt corp de mobilier care umple spațiul rămas între pat și perete.

Lumina pătrunde printr-un ochi de geam aflat deasupra patului. Ochiul de geam e încadrat de două icoane. O ață folosită la uscatul rufelor ori ca spațiu de depozitare-agățare traversează încăperea. Totul e îngrămădit, sufocant. Pentru ca patru persoane să poată sta împreună în acest spațiu, două trebuie să fie în pat și celelalte două în picioare, lipite de ușă.

Aici nu stau însă patru oameni, aici stau trei: Mariana P. și cei doi copii ai săi, Adrian de 10 ani și Ioana de 6 ani.

Spațiul pe care îl ocupă se numește boxă. Sunt acele încăperi minuscule, înghesuite, întunecate, amenajate în subsolurile blocurilor, în care proprietarii apartamentelor de deasupra păstrează cauciucuri, cartofi, cutii, cartoane – orice poate fi scos dintr-o casă de om și depozitat într-un beci.

Pentru Mariana și copiii săi o astfel de încăpere, care are sub 9 metri pătrați, e “acasă”. Cei trei sunt vecini de subsol cu alți doi bărbați. Fiecare are boxa lui. Baia comună, aflată pe holul întunecat, are o toaletă și un robinet din care curge doar apă rece.

Pe oamenii aceștia nici măcar statistica nu-i include. În datele institutului național de profil, categoria “spațiu locuibil” exclude din start “debaralele și boxele”. În România, statistica oficială spune că o persoană beneficiază, în medie, de peste 10 metri pătrați de spațiu de locuit. Dar statistica nu e pentru toată lumea.

Mariana de la DS1

Mariana P. are 41 de ani și este un copil aruncat de părinți pe stradă. Nici măcar nu știe pe ce stradă a fost abandonată. De acolo a ajuns în tot felul de centre de plasament – la Periș, la Tâncăbești, la Brașov. Cel mai mult a stat într-un cămin din sectorul 2, de pe strada Mihai Eminescu.

Șapte ani a locuit cu tatăl copiilor. L-a părăsit când Adrian avea 4 ani și era însărcinată cu Ioana. A plecat în momentul în care bătăile nu mai erau doar pentru ea, ci și pentru băiat. Mariana a ajuns exact în locul în care au lăsat-o părinții ei, pe stradă. Aici s-a adăpostit vreme de câteva luni. Dormeau în parcul Cișmigiu. Le mai aducea lumea câte o pătură sau câte ceva de mâncare. Când ploua erau lăsați să se adăpostească în scările blocurilor.

Alternativa pentru Mariana a fost boxa din subsolul unui bloc de pe Calea Ferentari numărul 72. Aici locuiește de șase ani. Boxa este proprietatea lui Ilie L., un bătrân de 75 de ani care a cumpărat-o în 2007 de la un locatar. A locuit și el în spațiul minuscul de la subsol până când a venit Mariana. Găsind-o în stradă s-a oferit s-o ajute. Atunci el s-a mutat la copii, deși mai vine uneori – când se ceartă cu familia – să stea în boxă pentru câteva zile.

Deși locuiește în sectorul 5, Mariana își duce copiii la școală în sectorul 2. Se trezesc la 6 dimineața. Schimbă trei mijloace de transport pentru a ajunge. Mariana o lasă întâi pe cea mică, apoi pe băiat. Ea îi ia și de la școală. Tot în sectorul 2 merge și la biserică. E o femeie credincioasă. Spune că la biserică a găsit mereu refugiu când mai fugea de la cămin.

Refugiul era mai ales spiritual: Marianei îi plăcea să stea să asculte slujba. Nu a știut niciodată dacă a fost botezată așa că la 41 de ani a vrut să pună capăt acestui dubiu. Mariana s-a botezat la mijlocul lui iunie 2016. Gândul că s-a creștinat, chiar și atât de târziu, o liniștește.

Mariana nu mai lucrează. “Cum să vă spun … câteodată am crize din cauză de la cap, înțelegeți? Mi se face rău și cad. Am lucrat o perioadă la scări de bloc. Dar acum trebuie să mă feresc să nu mă aplec prea mult. Asta e din cauza că de mici copii noi am fost chinuiți cam mult. Ne băteau, ne puneau să dormim numai cu păturile în cap. Așa era la cămin.”

Mariana are o pensie de handicap în valoare de 270 de lei. Mai ia alocațiile copiiilor, alți 160 de lei și bursele de la școală pentru cei mici, care ajung la 500 de lei. Adrian și Ioana sunt premianți.

Ilie a luat-o pe Mariana în spațiu pentru ca aceasta să își poată face buletin. Pe actul de identitate obținut, Mariana are trecută strada – Calea Ferentari, numărul 72, scara, dar niciun apartament. Pe tabloul de întreținere această problemă a fost rezolvată. Boxa care găzduiește trei oameni e trecută ca DS1. Întreținerea variază între 70 și 100 de lei lunar.

“Suntem liniștiți, plătim, nu au de ce să ne dea afară”, spune Mariana. Nu interacționează prea mult cu vecinii de la etaj. Știe doar o bătrână care le mai aduce copiilor dulciuri. Mariana nu vrea să deranjeze cu prezența ei. E doar recunoscătoare pentru că „ne tolerează”. De aceea nici nu face „gălăgie” pentru că la întreținere e pus și Ilie, deși el nu stă niciodată acolo mai mult de 15 zile consecutive.

“Trebuie să fim în regulă, să plătim tot pentru că altfel și din asta ne dă afară. Ne dă în judecată și ajungem în stradă“, conchide Ilie.

Boxele de la numărul 72

Calea Ferentari 72, unde locuiește Mariana, nu e în ghetou. E la bulevard, la câțiva metri de intersecția cu strada Sălaj, arteră principală a cartierului, și la mai puțin de patru kilometri de Piața Unirii. Situația e “ascunsă” practic în văzul tuturor.

Înainte să intri pe aleea de la numărul 72 dai de un sediu proaspăt zugrăvit de Poliție. Sediul a fost în gestiunea Administrației Fondului Imobiliar, care l-a predat Sectorului 5 pentru o mai bună organizare a activităților de ordine și siguranță. După ce treci de sediul de poliție, de-o parte și de alta a aleii curg blocuri roșii. Sunt blocuri vechi construite în 1949 cu regim de înălțime S+P+3E. “S” este subsolul, locul în care se găsesc boxele, șoarecii și oamenii.

Blocul 4A este ultimul de pe aleea care se deschide la numărul 72 pe Calea Ferentari. Are trei scări, 24 de apartamente și aproape tot atâtea boxe. În subsolul blocului 4A unde se murea în urmă cu zece ani locuiesc aproximativ 30 de persoane.

Adrian Chiriac e administratorul blocului 4A de doi ani. Știe că boxele sunt pentru depozitat lucruri și nu oameni, dar spune că nu are ce să facă. E o situație pe care a moștenit-o de la fosta administrație. Când a preluat gestiunea oamenii erau deja acolo, în subsol. Nu i se pare ilegal să le perceapă întreținere, pentru că și oamenii din boxe consumă apă și aruncă gunoi. Poate fi considerat imoral, acceptă Adrian Chiriac.

Dar lucrurile s-au îmbunătățit, susține: unei doamne care locuia într-o boxă de 4 metri pătrați i se percepea o întreținere de 300 de lei doar pentru că țevile de la Radet treceau prin cutia ei de chibrit; noua administrație nu face asta, le calculează întreținerea undeva la 30-40 de lei.

Primăria Sectorului 5 știe despre situația din subsolurile de pe Calea Ferentari 72. Știe de ea cel puțin din 2006 când acolo au murit patru copii. Și știe și după ce administratorul Adrian Chiriac a fost chemat la Primărie. Oamenii din subsoluri cereau ajutoare sociale, iar autoritățile le verificau situația. I-au reproșat administratorului că el și asociația de locatari sunt de vină pentru că nu i-au dat afară.

Primăria nu îi poate ajuta cu nimic – așa i s-a spus. Administratorul i-a dat în judecată pe toți locatarii din “S”. Are momentan 14 procese câștigate în instanță.

În subsolurile de pe Ferentari 72 ești fie chiriaș, fie proprietar. Pentru a putea transforma o boxă într-o locuință, un proprietar are nevoie de autorizație de construcție de la primărie. Există o decizie a unei instanțe de judecată din România conform căreia transformarea unei pivnițe în locuință e asimilabilă construcției unei locuințe noi, pentru că astfel i se schimbă destinația inițială.

Potrivit legii, schimbarea destinației unui spațiu se poate face numai cu avizul comitetului executiv al asociației de locatari și acceptul proprietarilor direct afectați cu care se învecinează spațiul. Pe lângă asta, însă, este obligatoriu ca spațiul respectiv să îndeplinească condițiile minime din legea locuinței, adică să aibă cel puțin 18 metri pătrați, bucătărie, grup sanitar și acces la utilități.

În lipsa îndeplinirii acestor condiții avizele locatarilor nu au nicio valoare. Pe baza lor și respectând condițiile din legea locuinței proprietarul poate cere autorizație de la primărie. Tot legea spune clar că primăriile sunt obligate să verifice la eliberarea autorizației dacă sunt îndeplinite condițiile din legea locuinței.

Administratorul recunoaște că la blocul 4A nicio boxă nu are autorizație de la primărie. Cu toate acestea spațiile respective se vând, se cumpără, se închiriază ca locuințe. Adrian Chiriac a descoperit după un an de umblat de la primărie la cadastru că vânzarea – cumpărarea a două boxe din blocul său se făcuse printr-un notar care nu mai avea de doi ani dreptul să practice meseria. Nu e de mirare în aceste condiții că boxe de 9 metri pătrați apar ca spații de locuit.

La două intrări de blocul 4A, pe Calea Ferentari 72, bloc 1C, proprietarul unei boxe este executat silit. Boxa sa este scoasă la licitație. În anunțul executorului sunt precizate următoarele:

“boxă situată la demisolul unui imobil cu regim de înălțime Ds+P+3E destinată pentru locuit (cameră de serviciu) cu acces la grup sanitar comun, racordată la curent electric și apă cu o suprafață utilă de 9 mp (…) Prețul de începere al licitației este de 13.534 lei.“

Contactat de Dela0.ro și întrebat cum e posibil ca o boxă să fie scoasă la licitație ca locuință, executorul judecătoresc se scuză: “Nu am dosarul în față. Sigur se vinde ca locuință? Aveți dreptate, nu se încadrează, dar nu e treaba mea. Treaba mea e să recuperez creanța. S-a făcut o expertiză, eu am pus în anunț ce am primit de la expert.”

Cel responsabil cu expertiza se scuză și el: “Da, nu prea are cum să fie locuință, dar așa era trecută în cartea funciară, eu am luat datele de acolo. E posibil ca prin anii ‘50-‘60 să le fi schimbat funcția. Se practicau pe vremea aceea astfel de lucruri.”

Întrebat de accesul la utilități care lipsește în subsolurile de pe Calea Ferentari 72, expertul judiciar se scuză din nou: “Nu am avut acces la boxă. Expertiza e făcută pe baza informațiilor primite de la administrator, care mi-a spus că boxele au chiar și căldură“.

Locuirea socială

Viața la subsol nu e o excepție în Ferentari. E o alternativă pentru oameni aflați în pragul sărăciei extreme, marginalizați social chiar cu voia și știința societății în care trăiesc. În 2009, din totalul locuințelor noi din România, doar 4% erau sociale, adică destinate grupurilor vulnerabile. În 2013, procentul coborâse sub 2%.

În teorie, Mariana P. – o femeie singură cu doi copii, cu handicap, ieșită dintr-o instituție de plasament – ar trebui să beneficieze de o locuință socială. În practică însă dosarul ei nu ar intra niciodată în analiza comisiei care stabilește lista persoanelor ce pot primi o locuință socială. Așa e construit sistemul de alocare a locuințelor sociale – iar schimbarea presupune confruntarea cu un balaur căruia trebuie să i se taie multe capete.

Până atunci, Mariana (41 de ani), Adrian (10 ani) și Ioana (6 ani) stau într-o boxă de câțiva metri pătrați, la subsolul unui bloc, acolo unde șoarecii nu mai au loc de oameni.

Potrivit legii, locuința socială este acea “locuință care se atribuie cu chirie subvenționată unor persoane, familii a căror situație economică nu permite accesul la o locuință în proprietate sau închirierea unei locuințe în condițiile pieței”.

Tot legea stabilește și categoriile de persoane care pot beneficia de locuință socială:

• persoanele şi familiile evacuate sau care urmează a fi evacuate din locuinţele retrocedate foştilor proprietari;

• tinerii care au vârsta de până la 35 de ani;

• tinerii proveniţi din instituţii de ocrotire socială şi care au împlinit vârsta de 18 ani;

• invalizii de gradul I şi II;

• persoanele cu handicap;

• pensionarii;

• veteranii şi văduvele de război;

• beneficiarii prevederilor Legii recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989;

• cei care au suferit de pe urma revoltei anticomuniste din 1987 din Brașov.

În total sunt zece categorii de persoane care pot beneficia de locuință socială.

Criteriile și punctajele pe baza cărora se face o prioritizare a cererilor pentru locuință socială sunt stabilite de către consiliile locale și consiliul general al Capitalei. De exemplu, în Sectorul 2, o persoană care vine dintr-un centru de plasament primește 40 de puncte. Dacă ești căsătorit ai mai multe puncte decât o persoană divorțată. Punctajul crește cu fiecare copil pe care îl ai. Dacă ai diplomă de licență ai 30 de puncte; dacă ai și un master ai 40 de puncte. În cazul în care ai doar studii primare beneficiezi de 5 puncte.

Ioana Vlad de la Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire e de părere că unele criterii stabilite de consiliile locale sunt aberante. “Sunt criterii care limitează eligibilitatea persoanelor. Cumva asta spune ceva de abordarea autoritățior locale cu privire la cine ar trebui să fie îndreptățit la astfel de locuințe”. Ioana atrage atenția asupra faptului ca de cele mai multe ori persoanele vulnerabile, care aplică pentru locuință socială, nu au studii.

În baza acestor criterii edilitare, care la prima vedere par în regulă, poți obține de fapt o excluziune și mai mare, e de părere Florina Presadă de la Centrul de Resurse pentru participare publică. “Și asta ne arată că în spate e o viziune meritocratică a acordării de locuințe sociale. E pe cine merită”.

Comisia dosarelor în așteptare

În București dosarul pentru locuință socială poate fi depus în două locuri – la primăria de sector și/sau la Primăria Capitalei. Dosarul conține aproape 20 de acte și trebuie reînnoit în fiecare an. În funcție de locul în care îl depui s-ar putea să fie nevoie să mai adaugi câte ceva la dosar. Ele sunt evaluate de către o comisie, care elaborează lista de prioritate, listă votată ulterior de către consiliul local sau consiliul general.

La nivelul Primăriei Capitalei există „Comisia de evaluare a situațiilor sociale deosebite”, condusă până recent de Ionel Deaconescu. Pe masa acestei comisii ajung toate dosarele pentru locuință socială. Nu toate sunt însă și analizate. Doar cele care sunt complete. Celelalte intră în așteptare.

“Dacă de la dosar lipsește adeverința de salariu sau adresa de la taxe și impozite noi nu putem analiza dosarul”, precizează fostul consilier Deaconescu, care n-a mai intrat în consiliu la ultimele alegeri. Așa explică Deaconescu de ce o solicitare depusă în 2010 ajunge să fie soluționată abia în 2016. Și acesta este un caz fericit. Există dosare depuse din 2007, care vor fi analizate la momentul în care vor fi complete, susține fostul președinte al Comisiei.

Același dosar poate fi analizat și punctat după criterii diferite. În sectorul 5 oamenii care au solicitat locuință socială au fost mereu îndrumați să depună dosar și la Primăria Capitalei. Asta pentru că sectorul 5 nu are de dat locuințe sociale. Primăriile de sector nu au drept de patrimoniu. Ele pot analiza dosare, pot face liste de prioritate, dar apoi trebuie să aștepte să primească locuințe de la PMB.

Locuințele sociale oferite de PMB către primăriile de sectoare sunt gestionate de Administrația Fondului Imobiliar. AFI, în administrarea căreia nu intră doar locuințele sociale, ci tot fondul imobiliar al Capitalei, „are ca obiect de activitate administrarea, vânzarea, repararea și întreținerea fondului imobiliar aflat în proprietatea statului și a Municipiului București.”

Nimeni nu știe însă câte locuințe are AFI în gestiune întrucât instituția refuză să răspundă solicitărilor la informații publice. Refuză de fapt orice fel de discuție invocând faptul că niciun reprezentant AFI nu poate vorbi cu presa fără aprobare de la Capitală. Iar la aprobările de la PMB se lucrează fără un orizont precis. Dela0.ro a solicitat un punct de vedere din partea AFI la mijlocul lunii iunie. Până la data publicării acestui articol, “aprobările” n-au venit.

Pentru Bogdan Suditu, conferențiar la Universitatea din București și expert în politici de locuire, AFI este un exemplu clasic de netransparență. Administrația este însă doar o parte din mecanismul greoi al acordării de locuințe sociale. Până la proceduri României îi lipsește o politică de locuire, susține Suditu.

El consideră că o astfel de politică presupune o armonizare a instrumentelor juridice și financiare pentru rezolvarea unor probleme critice sau pentru orientarea populației către un anumit tip de locuire. “Avem o legislație oarecum în acord cu ceea ce înseamnă în Europa o locuință socială, dar pe de altă parte avem o mulțime de alte legi care contrazic sau fac inaplicabilă această idee”, spune expertul în politici de locuire.

Revenim în Ferentari. Pentru conferențiar, cartierul din sectorul 5 este cazul clar de nefuncționare a politicilor de locuire din România, a nefuncționării legislației privind locuința socială în România. “Ferentariul este o aglomerare de probleme sociale spațializate ca urmare a non-intervenției statului timp de 30 de ani”.

În foarte multe țări, susține Suditu, într-o situație precum Ferentariul s-ar fi impus nu doar o politică socială, ci și o politică urbană, adică demolare, renovare, relocare. Non-intervenția nu înseamnă decât multiplicarea problemelor și condamnarea a încă unei generații.

Când am intrat pe strada Iacob Andrei din cartierul Ferentari era cald, ceasurile abia săriseră de cinci după-amiaza și era liniște. Nimeni pe stradă, cu excepția unei bunici care stătea la umbră, păzind intrarea unei scări de bloc. Genul de femeie care știe cine ești, la cine mergi și cât stai. Și dacă nu știe, întreabă. Ne-a întrebat după care ne-a oferit câteva indicații.

În blocul păzit de bunica curioasă locuiesc Cristina L. și fiica sa Claudia.

Garsoniera Cristinei

Cristina stă în mica garsonieră cam de 25 de ani. Garsoniera a fost primită de tatăl ei ca locuință de serviciu. A locuit doar el acolo în primii ani. Bărbat părăsit, nu putea avea singur grijă de Cristina și sora ei așa că fetele au fost crescute de bunica din Ialomița. Au venit la București abia când Cristina era în clasa a VI-a. Ultimele două clase le-a făcut la aceeași școală la care e acum fiica ei. Claudia termină și ea clasa a VI-a. Cristina mai are un băiat de 16 ani. El a rămas la soț, după ce s-au despărțit.

După  ce la începutul anilor 2000 și-a pierdut și tatăl și mama, Cristina a rămas în garsoniera de pe Iacob Andrei. În cei 25 de ani chiriile au variat aici de la 6 lei la 20-30 de lei. Cristina nu mai știe cât e acum chiria. Nu a mai plătit-o de ceva vreme. A auzit că ar fi ajuns la 150 de lei. Datoriile i s-au acumulat și la întreținere, peste 10.000 de lei.

Cristina a avut de ales – chiriile/ facturile sau medicamentele pentru Claudia. A ales medicamentele. Claudia are o malformație cardiacă gravă. Chiar și cu o parte din medicamente decontate Cristina tot mai scoate din buzunar aproape 200 de lei lunar.

Au fost zile când nu a mâncat pentru a putea lua tratamentul Claudiei. Acum nu le mai duce grija. Din 24 noiembrie 2015, Cristina muncește ca îngrijitoare la o creșă. Pentru prima dată de când se știe are contract de muncă. Când nu e la creșă, mai face curat în trei scări de bloc.

Garsoniera în care stau Cristina și Claudia este confort 3. Are 16 mp. Mai puțin decât prevedea legea locuinței, adică cel puțin 18 mp. Înainte să intri în camera treci printr-un hol minuscul în care fetele și-au aranjat frumos cele câteva perechi de încălţări. Tot din hol intri direct în baie. O perdea prinsă la jumătate cu ace de siguranță separă holul de camera în formă dreptunghiulară. Nu e loc de prea multe lucruri în ea. Un pat, o măsuță, o comodă, un dulap, frigiderul și două icoane.

Tot o perdea separă camera de bucătărie. În bucătărie dăm de un aragaz vechi și un dulap pe care stau vasele spălate, unele peste altele. Nu există chiuvetă. În locul ei e un bidon de murături, primit de la vecini în care intră un furtun. Pentru a putea da drumul la apă Cristina se suie pe un scaun și dă drumul la un robinet. Nu are cum altfel. Robinetul e prea sus. Ar putea să îl lase deschis, dar s-ar umple butoiul prea repede.

Pentru Cristina mai bine ar însemna să aibă Claudia camera ei, să aibă mereu ce să îi dea să mănânce și să o îmbrace. Dar toate astea par imposibile împreună așa că momentan e mulțumită că poate, în sfârșit, să îi mai ia Claudiei din ce îi mai cere. Nu și-a permis acest lux până acum. După ce s-a despărțit de soț a rămas singură cu fetița de doi ani și cu foarte multe datorii. A rămas și fără curent. Cam cinci ani. Iar Cristina nu a vrut să fure curent. O vecină s-a oferit să îi tragă fir pentru bec. A refuzat. I-a fost teamă că va ajunge la pușcărie. Așa că a învățat să se descurce pe întuneric.

Nu aveau nici măcar aragaz sau butelie. Cristina a găsit însă soluția – „Eu trebuia să fac cumva să încălzesc apă să o spăl pe ea. Amărât, amărât, dar păduchi nu am avut niciodată. Am găsit oală groasă în care făceam focul. Peste puneam un grătar și așa încălzeam apă. Vara puneam afară pe grilaj și se încălzea la soare”. Apoi a venit ajutorul vecinilor. Mai întâi un aragaz, un model foarte vechi ce aduce mai degrabă a sobă mică.

“După ce am căpătat aragazul a durat până am primit butelia. Aveam un șifonier vechi. Am scos sertarul și l-am făcut fâșii, fâșii și am băgat în aragaz să fac focul să fierb apă. A ieșit un fum negru…”

Cristina nu a vrut nici să meargă la cerșit. A lucrat la fabrici de îmbuteliat băuturi alcoolice, a adunat fiare vechi de pe stradă pe care le ducea apoi la Jilava. „De dus îl duceam sacul, era mai greu când îl puneam jos că nu îl mai puteam ridica”, zâmbește acum. Când nu era de muncă a avut de la cine să se mai împrumute și au mai ajutat-o vecinii. Crede că a fost norocoasă altfel ar fi ajuns și ea să cerșească. Nu îi judecă pe cei care o fac. E mai bine să ceri pe stradă decât să furi, crede Cristina.

Când am plecat de pe strada Iacob Andrei era parcă și mai cald, două ore trecuseră ca și cum ar fi fost doar o clipă, dar în cartier nu mai era liniște. Era gălăgie, agitație. Mame tinere își plimbau copiii în cărucioare, două fetițe stăteau la intrarea în bloc pe scări și butonau un telefon, iar afară pe bănci printre rufele colorate puse la uscat pe umerașe stăteau câteva femei. La geamurile deschise lătra câte un câine sau scotea timid capul câte o pisică.

La periferia din Ferentari numită Iacob Andrei se desfășoară, pe nevăzute, una dintre dramele locative din România. Sute de oameni nu știu dacă mâine vor mai avea acoperiș deasupra capului. În poveștile lor se amestecă ingredientele oricărui dezastru social: neșansa personală, afacerismul veros, indiferența autorităților, ignoranța societății în ansamblu.

Pe Strada Iacob Andrei, unde stă și Cristina, sunt 18 blocuri cu 150 de garsoniere și 6 apartamente. În 2014 firma care administra imobilele – SC Administrare Cazare și Cantine SA – a intrat în insolvență. Cele 156 de familii de pe Iacob Andrei au fost notificate de către firmă cu privire la încetarea contractelor de închiriere. Garsonierele și apartamentele firmei aflate în reorganizare juridică urmau să fie valorificate de un lichidator, adică vândute la un preț de 5.000 de euro. O sumă imposibilă pentru aproape orice locatar de pe Iacob Andrei.

În februarie 2015 edilul Capitalei de la acea vreme, Sorin Oprescu, a promis că Primăria va cumpăra locuințele de pe Iacob Andrei și le va transforma în locuințe sociale. În aprilie 2015 administratorul judiciar al ACC declara pentru Dela0.ro că nimeni de la Primărie nu l-a contactat în acest sens.

Un an mai târziu niciuna dintre locuințele de pe Iacob Andrei nu a fost de fapt cumpărată de către Primăria Capitalei. Între timp ACC a ieșit din insolvență, lucru care nu scoate din calcul evacuările de pe Iacob Andrei. Doar le amână.

O primărie cu mâinile legate

Consilieri generali în legislatura 2012-2016, Cătălin Câmpeanu și Ionel Deaconescu susțin că, printr-o anexă la o hotărâre de consiliu general, Primăria București a fost mandatată să cumpere locuințele de pe Iacob Andrei. Câmpeanu declară că el însuși a propus un amendament la buget prin care un milion de lei să fie alocați în acest sens. Urma ca Primăria să facă o comisie care să înceapă negocierile.

Deaconescu susține însă că nu s-a făcut nicio comisie și că declarațiile primarului Oprescu au fost politice și atât. Fostul consilier mai spune că, și dacă ar fi vrut să facă ceva, Primăria avea mâinile legate. Din punct de vedere juridic PMB nu ar fi putut cumpăra acele garsoniere decât după o evaluare. Dacă lichidatorul cere 5.000 de euro, dar valoarea lor e stabilită la 4.000 sau 4.500, Primăria nu le poate achiziționa.

Cătălin Câmpeanu semnalizează o altă problemă. În cazul în care Primăria chiar cumpără imobilele de pe Iacob Andrei locuințele devin sociale. În acest caz cei de acolo care stau fără forme legale riscă să fie evacuați, iar locul lor să fie luat de oamenii care au aplicat pentru locuință socială și sunt pe lista de prioritate a PMB. Salvați de la o posibilă evacuare sunt fie cei care au cumpărat, fie cei care au contractele de închiriere la zi.

Drama locatarilor de pe Iacob Andrei ilustrează în mic drama mai multor oameni din cartierul Ferentari obligați să locuiască în spații care nu îndeplinesc condiții minime pentru a fi considerate locuințe. Inclusiv din aceste spații riscă să fie scoși fără a li se oferi o alternativă.

Într-o situație vecină cu dezastrul locativ sunt și garsonierele de pe Aleea Livezilor. Aici e ghetoul în Ferentari. Garsonierele locului au sub 18 mp, nu au căldură, apă caldă, ba chiar nici apă dacă sunt la etajul 4 (unde apa ajunge mai greu). Chiar și așa ele sunt locuințe. Ba chiar pentru unele oamenii plătesc chirii, modice, dar le plătesc.

Într-o cutie de chibrituri de pe Aleea Livezilor locuiește Andra alături de cei doi copii. Stă aici de la începutul anilor 1990. Își amintește că pe vremea aceea era frumos pe Livezilor. Oamenii aveau perdele la geam, blocul avea ușă la intrare. Lucrurile s-au schimbat total în doar câțiva ani. În 1997 deja nu mai aveau apă caldă și căldură.

Garsoniera în care stă Andra e o fostă locuință ICRAL (n.r. companie de stat în perioadă comunistă care administra fondul locativ al acestuia) preluată de Administrația Fondului Imobiliar. Andra plătește lunar câtre AFI aproximativ 20 de lei. În 1997 când au rămas fără căldură locatarii care aveau locuință de la AFI au strâns semnături și au sesizat instituția. Andra își amintește că răspunsul a fost următorul – „AFI deține doar o treime din garsonierele de la adresa respectivă, restul sunt proprietari așa că nu există posibilitate de intervenție”.

AFI a refuzat să discute cu Dela0.ro despre situația de pe Aleea Livezilor. Așa cum a refuzat și Primăria Sectorului 5. Nimeni nu știe câte cereri pentru locuințe sociale sunt înregistrate la primăria condusă vreme de 15 ani de Marian Vanghelie. Ori dacă au fost vreodată soluționate astfel de cereri. Nimeni nu știe câte locuințe există în fondul locativ la nivelul Sectorului 5.

În timp ce autoritățile tac, oamenii conviețuiesc alături de alte vietăți ale pământului în condiții nu doar improvizate, ci și inumane. Noi drame pândesc la colț în cartierul Ferentari. Precum cele mai vechi, și acestea vor fi întâmpinate cu tristă mirare.

Apoi lumea va merge mai departe.

ACTUALIZARE: Conform unui răspuns oficial furnizat Dela0.ro la zece zile distanță de la publicarea reportajului, Primăria Sectorului 5 are înregistrate 730 de dosare pentru locuință socială. Potrivit Biroului Spații de Locuit din cadrul structurii edilitare, Sectorul 5 are la dispoziție, spre rezolvarea celor peste 700 de cazuri, 3 locuințe sociale și 115 locuințe convenabile (n.r. – tip de locuinţă care, prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerinţa utilizatorului şi caracteristicile locuinţei, la un moment dat, acoperă necesităţile esenţiale de odihnă, preparare a hranei, educaţie şi igienă, asigurând exigenţe minimale).