Școala cu noroc

 Chapters

un reportaj de Diana Oncioiu și Oana Dan

fotografii de Silviu Panaite și Zora Iuga

Copii cu flori în mână și ghiozdane mai mari decât ei în spate merg grăbiți spre școală, una dintre cele șapte care funcționează în cartierul Ferentari. În curte sunt preluați de învățătoare sau diriginte și duși în clase, cu tot cu părinți. E prima zi de școală, iar sălile sunt aproape pline. De-atâtea zâmbete și buchete de flori problemele sistemului de educație aproape că nici nu se mai văd.

În Ferentari însă nu-s mulți pașii pe care trebuie să-i faci dincolo de curtea școlii pentru a te izbi de ele.

Dela0.ro investighează în cadrul seriei #FerentariLux nivelul, calitatea și eficiența serviciilor publice din cartier. În cadrul acestui prim episod ne uităm la educație – urmează serviciile de sănătate și serviciile de siguranță și ordine, pentru a întregi tabloul complet al lucrurilor.

Cristina s-a trezit când copiii intrau deja în sălile de clasă. E jumătatea lui septembrie, iar soarele dimineții veghează cu blândețe întinderile cartierului. În ultima vreme Cristina a dormit sub cerul liber. Afară e încă destul de cald și oricum înăuntru sunt șobolani. Îi e frică de ei.

“Je m’appelle Cristina. J’ai  dix ans. Je suis roumaine.”,

spune cu un accent impecabil fata. Mai știe și alte lucruri în franceză, cum ar fi un cântec despre copiii săraci.

Cristina vrea la o școală unde să poată face franceza. „Și mai știu și puțină engleză”, completează mândră. Ambele limbi le-a învățat la o școală din Franța, ne lămurește mama.

Cristina s-a născut la barăci, cutiile-locuință înșirate până de curând la capătul străzii Iacob Andrei din Ferentari.

Între timp, primăria de sector a evacuat zona, relocând într-un cămin-bloc persoanele care își duceau traiul acolo. Totul s-a întâmplat pe repede-înainte după o acțiune edilitară confuză demarată la începutul toamnei, care a trezit inițial revoltă, forțând primăria să organizeze, pe lângă evacuarea propriu-zisă, și un plan de intervenție și asistență socială.

Când a împlinit vârsta, Cristina a fost înscrisă de mama sa, Eliza, la Școala 134 din Ferentari, unde fata a urmat primele două clase. Apoi nu s-a mai dus deloc. Râdeau copiii de ea că are caietele roase de șobolani. La barăci rozătoarele nu prea ratau festinul coperților. De Cristina nu râdeau însă doar colegii. Chiar doamna, susține copila, i-a spus în mai multe rânduri „țigancă spurcată” și „țigancă jegoasă”. Și au mai fost și altele.

„Când ridicam mâna să merg la toaletă nu mă lăsa. Mama s-a luat de ea și din cauza asta îmi dădea cu cărțile în cap. Mă făcea păduchioasă de față cu ceilalți. E adevărat, odată chiar am avut păduchi. Luasem de la un copil de aici (n.r. – de la barăci). Dar asta a fost o singură dată pentru că mama mă verifica mereu cu un pieptăn”, povestește fata.

Mama ei susține că de același tratament a avut parte și fratele Cristinei, Mihai. E cu trei ani mai mare decât sora lui și nimeni nu mai știe câți ani a fost la școală – să fi fost trei sau poate cinci? Mihai e convins că a mers până în clasa a V-a. Despre umilințele și discriminările de la clasă nu vrea, însă, să vorbească.

În schimb, ne împărtășește rapid că e fan Barcelona și Steaua și ne-arată ca dovadă semnele cluburilor de pe tricoul lui.

E mândru de recordurile la Snake (un joc popular acum câțiva ani) și demonstrează pe loc, oricui e dispus să-l asculte, cât de bine reușește să joace jocul doar cu o mână.

Cum Cristina nu mai mergea la școală în 2015, Eliza a hotărât să o ia cu ea în Franța. Cunoscuse acolo un român care avea cetățenie franceză. Pe Mihai l-a lăsat la barăci. După un an în Hexagon, însă, au revenit în țară, la capătul străzii Iacob Andrei din Ferentari.

La mijloc de septembrie 2016, încă la barăci, Cristina a ratat prima zi de școală. Ar fi vrut să meargă, dar la o altă învățătoare. Nu s-a putut. La o săptămână după începerea școlii Cristina și ai ei s-au mutat, după evacuarea barăcilor, la intrarea în cartierul Ferentari, într-un cămin-bloc furnizat ca soluție locativă de primărie. Septembrie a zburat repede din calendare.

La pachet cu igienizarea zonei barăcilor, Primăria Sectorului 5 a venit pe ultima sută de metri și cu un plan improvizat de asistență socială. Un plan care n-a precedat însă acțiunea de evacuare, ci i-a succedat, iar asta a însemnat că asistenții sociali au fost nevoiți să lucreze sub presiunea timpului.

Într-un final, în octombrie, Cristina, Mihai și ceilalți copii ai barăcilor au ajuns să-și ocupe locurile în clase. Majoritatea în cadrul programului „A doua șansă”, ce recuperează, după anumite criterii, copiii aflați în situații de abandon. Cei doi frați au ajuns la Școala 134, în ciclul normal – fata în clasa a doua, băiatul în clasa a cincea.

Fără intervenția Asistenței Sociale de sector, forțată să încropească rapid un plan după acțiunea de evacuare a primăriei, mulți dintre copiii de la barăci n-ar fi ajuns nici în 2016 la școală. Și nu pentru că nu i-ar fi dat părinții. Celor care încercaseră pe cont propriu să-i înscrie la 134 li se spusese ferm: nu mai sunt locuri disponibile în nicio clasă.

Sergiu Mihail e director la Școala 134 de un deceniu. În acești zece ani, spune el, nu a avut de gestionat niciun incident care să implice violență sau discriminare. Problema, spune Mihail, sunt părinții, „săraci și lipsiți de interes”.

„Probabil că le-o fi zis învățătoarea ceva și ei au interpretat altfel”, explică directorul când este confruntat cu relatările contrare evaluării sale. “La mine nu au venit să reclame. Chiar nu au venit. Avem reclamații verbale puerile – că i-a furat pixul, că i-a aruncat penarul pe jos. Au mai venit că li s-a părut, că i-a făcut profesorul ceva copilului. Toți au impresia că copilul lor e cel mai cuminte”, susține Sergiu Mihail.

Din biroul de director lucrurile par să meargă bine. Școala are de opt ani de zile un centru de zi finanțat din banii Primăriei unde copiii beneficiază de o masă caldă și pot sta până la ora 16.00 sub supravegherea a doi consilieri pedagogi. Două sunt școlile din cartier care au un astfel de centru de zi – Școala 134 și Școala 148 – deservind un total de 37 de beneficiari. Sergiu Mihail recunoaște că au la Centru doar în jur de 20 de copii, deși capacitatea ar fi de 60.

Motivele pentru care se funcționează doar la 30% din potențial, unul și așa insuficient, ar fi două în opinia directorului. „Denumirea de Centru de zi, care îi face pe părinți să creadă că e un centru pentru săraci. Dacă se numea after school probabil părinții ar fi fost mai tentați să îi aducă pe cei mici”, crede Mihail. Al doilea motiv ține de multele hârtii ce trebuie depuse la dosar pentru a putea intra în Centru. Directorul se declară șocat de faptul că părinții se împiedică de niște simple hârtii.

Deși funcționează în apropierea unora dintre ghetourile cartierului, Școala 134 pare total decuplată de mediul înconjurător. Documentarea realizată de Dela0.ro arată că, adesea, birocrația excesivă funcționează în Ferentari împotriva celor pe care ar trebui să-i salveze de la marginalizare și sărăcie, îngreunându-le de fapt accesul la serviciile publice de educație.

Din spatele biroului de director pare că școala își îndeplinește toate atribuțiile. Dă burse sociale, de pildă, aproape 140 la număr în valoare de 420 de lei fiecare. Și burse de merit a căror valoare nu poate fi estimată pentru că ea s-ar calcula în funcție de zilele de lucru. În realitate, însă, atât bursa socială, cât și cea de merit sunt de 150 de lei, nu de 420, și nu au au nicio legătură cu zilele de lucru cum susține directorul. Școala nu a avut niciodată un mediator, dar are un profesor consilier care discută cu elevii în școală.

Nici abandonul nu pare să fie o problemă de pe scaunul de director. A scăzut, declară mândru Mihail, dar asta și pentru că s-a redus numărul elevilor, completează imediat. În plus, singurele situații de abandon ar fi acelea în care părinții veniți inițial de la țară rămân fără bani de chirie și se văd nevoiți să se întoarcă la țară; sau părinții iau pur și simplu copiii și pleacă în străinătate.

Sergiu Mihail e convins că nu are niciun copil care să fi abandonat și să fie încă de găsit în vreo comunitate din Ferentari. În a doua jumătate a lunii septembrie, în timp ce directorul de la 134 făcea această declarație, Cristina și Mihai erau la doar 300 de metri de școală în situație de abandon.

În plus, cifrele spun o altă poveste despre cum stau lucrurile la Școala 134: 7% elevi cu situația neîncheiată / repetenți (n.r – o situație ce poate fi clasificată ca abandon mascat); 41% elevi care nu au intrat în evaluarea națională și o medie de 5.01 pentru cei care au dat evaluarea națională. Toate acestea în contextul în care școala nu are niciun profesor începător.

Datele sunt preluate din ierarhizarea școlilor românești în funcție de riscul socio-educațional, realizată la începutul anului școlar de către Ministerul Fondurilor Europene.

În Ferentari, despre violențele și discriminările imputabile cadrelor didactice se vorbește doar în comunități, adică între vecini și în fața sau în spatele blocului. La nivel de școală sau inspectorat nu, pentru că nu există oficial nicio plângere formulată de vreun părinte.

George Goliță se ocupă de aproape un an și jumătate de Cluburile de educație alternativă organizate de Policy Center for Roma and Minorities (PCRM) la Școlile 136 și 147. Datorită programelor desfășurate de-a lungul timpului cunoaște cam toate cele șapte școli din Ferentari. Dincolo de sărăcia care poate duce foarte ușor la abandon, Goliță mai identifică o problemă – atitudinea unor cadre didactice, situație despre care nu se discută mai deloc. Exemplele lui sunt multiple.

„Profesorii mai tineri sau cei care ajung prin transfer sau au doar câteva ore în Ferentari deja au aceeași preconcepție despre cartier precum ceilalți oameni din București – ‘Băi, este locul ăla nasol unde găsim prostituție, droguri, țigani’. Și vin deja cu garda ridicată, ‘să fiu atent, că sigur mi se întâmplă ceva’. Am întâlnit și cadre didactice care sunt vechi în zonă și au aceleași prejudecăți. Un profesor de sport mi-a spus – ‘Măi, cu indienii ăștia nu prea ai ce să faci că sunt sălbatici.’”

Profesorul clujean Mircea Miclea, fost ministru al Educației, explică simplu de ce ruperea școlilor de comunitățile urbane în care funcționează este o disfuncție majoră a sistemului de învățământ românesc.

“Pe vremea lui Ceaușescu diriginții erau obligați să meargă în vizite la elevi acasă. Astăzi trimitem un mediator acasă la elevi, dar profesorii nu au cum să își schimbe atitudinea pentru că ei nu înțeleg și nu văd cum trăiesc acei copii”, arată Miclea.

Apoi conchide: „Ca să își schimbe abordarea profesorul ar trebui să meargă să vadă cum trăiesc elevii lui. Ar fi o idee bună reintroducerea obligativității acestor vizite, ar fi o practică bună”.

În Ferentari, George Goliță a întâlnit elevi care, după câțiva ani de școală, abia recunoșteau literele. Nici nu se punea problema de citit. A dat peste situații în care profesorii împărțeau clasele în elevi buni și elevi problemă, cea din urmă fiind pasată unui nou venit. Elevi care la o materie aveau opt note de 4 sau care rămâneau corigenți la educație tehnologică.

„E ca și cum la sport ai lua 4 pentru că nu poți face șpagatul”, e ironic Goliță (foto stânga). Concluzia? “E greu în astfel de situații să nu te gândești că profesorul acela chiar are ceva cu tine”.

Singurul lucru pe care îl poate face activistul este să le explice părinților că nu e în regulă ca cel mic să fie făcut infractor, analfabet sau ca ai lui să fie jigniți. Pasul normal ar fi ca părintele să facă o sesizare scrisă către director. Acest lucru nu se întâmplă însă niciodată. Oamenilor le este teamă de o și mai mare marginalizare a propriilor odrasle. Așa că, de cele mai multe ori, aleg să tacă. În plus, mulți dintre părinții din ghetourile Ferentariului abia știu să scrie. Așa că aleg, când situația devine deja de netolerat, abandonul.

La abandon s-a gândit și Maria când fata ei Cleopatra a început să fie discriminată, umilită și agresată la școală de colegi, dar și de cadrele didactice. Ajunsese să stea pe hol în timpul orelor, pregătită să intervină când copila ei era jignită. Cleopatra a fost premiantă până în momentul în care a intrat într-o gașcă de fete preocupate mai puțin de școală. Din acel moment notele ei au început să scadă, iar profesorii și-au schimbat complet atitudinea.

Pe mamă nu a anunțat-o nimeni de la școală. A aflat totul de la fiica ei sătulă să audă de la dirigintă că e „jegoasă” și „curvă”. Când Maria a cerut explicații și a spus că va face sesizare la director, diriginta a amenințat-o că fata ei nu va trece anul indiferent la ce școală va ajunge.

Atunci Maria a hotărât să își retragă fiica de la școală un an, poate chiar doi, până se liniștesc lucrurile. A reușit până la urmă să o mute la altă școală. Ulterior Maria și Cleopatra s-au întâlnit pe stradă cu una dintre fostele profesoare. „Nu are importanță că ai mutat-o. Copilul ăsta nu își mai revine”, i-a spus profesoara Mariei, de față cu Cleopatra. Mama a înghițit în sec și a asigurat-o că fata ei va termina școala cu bine.

„Noi dacă suntem jigniți, refuzați nu ne mai ducem. Așa suntem noi. Pe noi ne-au învățat părinții să nu spunem că suntem țigani. Știau ei ceva. Eu până acum nu i-am ascultat. Am zis că, indiferent câte rușini mi-aș lua, accept ca să le fie copiilor bine”, povestește Maria, care a solicitat ca nici numele ei real, nici al fiicei să nu fie folosite.

În mod normal o astfel de situație ar trebui gestionată de un mediator școlar, funcție creată special pentru școlile aflate în comunități rome. Mediatorul este însă cadru auxiliar, precum bibliotecarul sau fochistul, iar școala poate alege pentru cine optează. Momentan sunt 430 de mediatori activi în România, din 1.800 formați. În București există doar doi – unul la Școala 136 și altul la Grădinița 54, ambele din Ferentari.

O problemă de organizare a sistemului dă, însă, cele mai mari bătăi de cap: cum ar putea un mediator să se autosesizeze în cazul unui cadru didactic care discriminează când școala este cea care îl plătește?

Elena Radu este mediator la Școala 136 din 2005, iar din 2010 este și profesor titular. O probă de rasism a primit-o chiar din partea fostei directoare, prin 2009-2010, care i-a spus că în școală nu e loc de țigani și limba romani pentru că „ei au nevoie doar să învețe limba română cât să se integreze”. Pentru cadrele didactice care se plângeau că miroase la clasă Elena Radu a găsit soluția: o vizită în cartier să vadă condițiile în care trăiesc copiii de la care au pretenția să vină spălați, călcați, când ei locuiesc în 12 metri pătrați, câte patru, uneori fără apă și curent.

La inspectorat a asistat la o discuție care i-a întărit convingerea că prejudecățile există și la nivel înalt. O profesoară de franceză trebuia să aleagă între trei școli din Sectorul 5. A ales 136 pentru că era cu normă întreagă. Cei din comisie au reacționat imediat: „Ah, nu acolo, că e în Ferentari! Tu știi cum e acolo?”

Elena Radu susține că a făcut plângeri către conducerea școlii împotriva cadrelor didactice rasiste. Rezultatele concrete? Pensionarea, detașarea sau chiar promovarea.

La Inspectoratul Școlar al Sectorului 5 nu au ajuns însă astfel de cazuri, spune inspectorul Marilena Stroescu.

„Părinții încearcă să justifice din diverse motive, începând de la ajutoarele sociale până la orice altceva, faptul că nu îi duc la școală. Încearcă să justifice că nu îi trimit la școală pentru că sunt discriminați. Nu stau așa lucrurile, au toată susținerea din partea cadrelor didactice.”

Precum directorul Sergiu Mihail și Marilena Stroescu crede că problema fundamentală sunt părinții needucați și greu de convins să își înscrie copiii la școală.

Ceea ce nu vor să admită autoritățile din educație, directorii sau cadrele didactice o spun cifrele. Dincolo de „părinții lipsiți de educație și interes” este un sistem care nu funcționează. În Sectorul 5 sunt patru școli încadrate în clasa 1 de risc socio-educațional în ierarhia făcută de Ministerul Fondurilor Europene. Practic asta înseamnă că ele sunt cu un picior peste pragul abandonului sistematic. Din cele patru școli trei sunt din Ferentari – 136, 147 și 148.

Pentru Marilena Stroescu explicația este simplă. E vorba de școlile unde sunt cei mai mulți copii din medii defavorizate – părinți fără venituri, fără locuințe. Au identificat deja 26 de puști cu probleme foarte mari pe care vor încerca să îi înscrie la Clubul de copii din Sectorul 5. „Încercăm să îi îndreptăm către alte activități. Cei 26 stau între copii de aceeași condiție așa că încercăm să îi scoatem de acolo, să vadă și altceva”, explică inspectorul. Ce se întâmplă cu restul copiilor, cei din jurul celor 26 deja identificați? O luăm pe rând, este răspunsul Marilenei Stroescu.

Motivele pentru care cele trei școli sunt încadrate la clasa 1 de risc nu țin însă doar de zonă, adică de dezvoltarea ei socio-economică. Conform criteriilor asumate în realizarea studiului, importante sunt și: riscul de abandon școlar, definit ca ponderea elevilor repetenți sau cu situația neîncheiată, nivelul de pregătire al cadrelor didactice și gradul de pregătire al elevilor.

Să luăm, de exemplu, Școala 148. Are 21% elevi cu situația școlară neîncheiată/repetenți/exmatriculați, 18% profesori debutanți sau fără pregătire, 51% elevi de clasa a VIII-a care n-au dat evaluarea națională și o medie de 5.2 a celor care au dat evaluarea. La Școala 136 sunt 14% elevi cu situația neîncheiată / repetenți / exmatriculați, 25% profesori debutanți sau fără pregătire, 62% elevi de clasa a VIII-a care n-au dat evaluarea națională și o medie de 3.8 a celor care au dat-o.

Fostul ministru al Educației, Mircea Miclea, arată de ce sărăcia generică a școlii românești e cu atât mai evidentă în zonele defavorizate. “Școlile ar face orice să își păstreze normele întregi, așa că au nevoie de un anumit număr de elevi și astfel îi promovează de la an la an, fără să se preocupe de faptul că unii nu sunt pregătiți, că nu știu să scrie și să citească. Știu situații în care sunt școli din anumite sate care încă au înscriși în scripte elevi ce sunt plecați din țară de 2-3 ani.”

„Practic”, susține Miclea, „motivul sunt banii și așa ne trezim că la examene iau note extrem de mici și nimeni nu îi trage la răspundere pe respectivii profesori. Ar trebui comparate rezultatele la examenele naționale pe fiecare școală, de la an la an, și, acolo unde nu există progres, profesorii respectivi să fie trași la răspundere.”

Rămânem la condițional-optativ. Ar trebui.

Laura Greta Marin de la organizația Human Catalyst, principala responsabilă pentru acțiunea de ierarhizare a școlilor, e convinsă că toate repetențiile/situațiile neîncheiate, care în spate ascund abandonul, au la bază copii discriminați, jigniți sau abuzați în mediul educațional, cărora nu li s-a dat niciodată sentimentul că ar fi buni de ceva și care au ajuns într-un fel sau altul la concluzia că nu are sens să mai meargă la școală.

Laura Marin nu vorbește doar din perspectiva omului care a făcut cercetare și programe în școlile cu elevi romi, ci și din perspectiva elevului de etnie care a trecut prin sistemul educațional românesc. Discriminarea în cazul ei a început să scadă treptat după clasa a IV-a, după patru ani în care a fost printre cei mai buni din clasă, în care a avut aceleași rechizite precum ceilalți copiii, în care a venit la școală mereu curată.

În 2014 a făcut o cercetare pe 16 școli cu elevi romi din România pentru a vedea cum gestionează directorii factorii de risc educațional.

Concluzia la care a ajuns este că nu există un management al acestor factori pentru că directorii habar nu aveau ce înseamnă de fapt riscul educațional. Teoria și legea, explică Laura, spun că acolo unde există factori de risc educațional statul și comunitatea trebuie să intervină să compenseze. Un prim pas ar fi ca banii de la buget să meargă către școli în funcție de aceste riscuri.

O altă soluție pe care Laura Marin o propune de câțiva ani este programul Școală după școală. Finanțarea de la buget a programului e prevăzută prin lege încă din 2011, dar nu se aplică. Programul există acolo unde părinții l-au putut susține din propriile buzunare sau acolo unde au intervenit organizații neguvernamentale. Acestea sunt însă excepții, iar excepțiile nu pot ține locul efortului sistemic.

„În România nu există <școli bune>. Sub conceptul de <școală bună> se ascund de fapt părinți care plătesc meditații, after school privat, excursii, cadouri pentru doamna. Imaginea reală a sistemului de educație o ai acolo unde nu sunt părinți care să susțină financiar școala. Asta e de fapt imaginea reală. Cealaltă e falsă, cosmetizată și întreținută de părinți”, susține Laura Gretan Marin

În Ferentari astfel de părinți nu sunt, sunt în schimb toate celelalte ingrediente care favorizează abandonul și prea puține soluții pentru a-l preveni.

Mircea Miclea livrează concluzia finală din poziția celui care a gestionat la nivel ministerial sistemul de educație autohton. “Practic, în România nu există în școli programe de intervenție gândite să reducă violența și discriminarea. Astfel de programe ar ținti rezolvarea problemei multinivelar, vizând relația unui copil cu ceilalți colegi, relația respectivului copil cu profesorii și relația cu școala, adică la nivel de politică de școală. Pur și simplu nu există o astfel de strategie la nivel de școli.”

„Așa că atunci când apar probleme”, conchide Miclea, „părinții știu deja că nu există mecanisme de intervenție și că nu prea au soluții chiar dacă ar vrea să facă ceva. Ori lasă copilul în continuare la acea școală, cu riscurile pe care le cunosc deja, ori îl mută la altă școală.”

Pentru că în Ferentari uneori abia se găsește o școală, darămite o a doua opțiune pentru un transfer, s-a conturat ca opțiune definitivă și larg răspândită o a treia cale: abandonul.

Alina s-a trezit la șase dimineața. Așteaptă ziua asta din mai de când a trecut evaluarea pentru clasa 0. Tudorița vrea să o îmbrace în rochiță, dar își dă seama că nu are dresuri. Așa că trage pe ea o pereche de blugi, un tricou alb, îi pune șosete subțiri albe și sandale albe lăcuite.

Mama îi face și două codițe pe care le prinde cu elastice albe, îi pune ghiozdanul în spate, o ia de mână și pleacă spre școală. Lasă în urmă Aleea Livezilor împreună cu Bubulina, prietena Alinei de la bloc și viitoare colegă de clasă pregătitoare.

La Școala 136, în curte, nu e niciun primar, nicio autoritate, nicio personalitate publică. Nu e, de asemenea, niciun preot. Pe scări, la un microfon, directoarea strigă clasele pe rând. Copiii și părinții află numele învățătorilor și diriginților, apoi intră rând pe rând în școală pe sub un pod de flori ținut de elevii mai mari.

Alina se așază în prima bancă, timp în care Tudorița îi urmărește pe toți ceilalți copii. Vrea să știe unde o lasă pe pitică. Primesc de la învățătoare lista cu rechizite, materiile pe care le vor face, împărțirea anului școlar și numărul ei de telefon. La ieșirea din școală Tudorița se uită serioasă la Alina.

“Vorbești cu <te rog frumos>, nu te împingi cu ceilalți. Când ai ceva mergi și îi spui doamnei. Când pui caietul pe bancă să nu îi îndoi colțurile. Ai înțeles?”

Apoi o ia de mână și pornesc spre Aleea Livezilor. Alina e bucuroasă. Tudorița e îngrijorată că o vor împinge ceilalți copii, că poate o vor bate. E stresată că a doua zi intră la muncă la 5.30 dimineața și nu poate să o aducă personal la școală.

Tudorița nu are nicio clasă. Tatăl Alinei are șase. Cea mică a stat azi în prima bancă pentru că mama ei și-a dorit foarte mult ca ea să meargă la școală. A stat în prima bancă și pentru că în ajutorul familiei au venit un facilitator comunitar, care a îndrumat-o pe Tudorița și a urmărit procesul de înscriere, și doi donatori care s-au asigurat că fata va avea haine de școală și rechizite.

Pitica merge la școală.