Cvartalul de peste gard

 Chapters

un fotoreportaj de Zora Iuga (imagine),

Diana Oncioiu și Vlad Stoicescu (text)

În perioada interbelică, Ferentariul era o alcătuire de gospodării pe care urbanizarea abia începea să le atingă. Zona, o arată hărțile perioadei, nu se întindea mai departe de strada Bachus. În 1936 lucrări edilitare ajungeau în Ferentari, pe strada Veseliei, iar câteva fotografii surprindeau peisajul de la marginea Bucureștiului. Sunt cele mai vechi imagini ale cartierului pe care le-am identificat în fototeca Muzeului Național de Istorie a României.

Opt decenii mai târziu, Ferentariul a mai înghițit teren, vechea barieră Bachus fiind acum în miezul zonei, dar peisajul general nu s-a modificat în mod substanțial. Cartierul este încă o alcătuire temeinică de case, cu blocurile străjuind suveran doar pe Șoseaua Sălaj (una dintre arterele principale din Ferentari) și în câteva pâlcuri ridicate ici-colo între puzderia de construcții scunde.

Prima investiție majoră a comunismului românesc s-a produs chiar aici, în Ferentari, odată cu ridicarea “blocurilor roșii” începând cu anul 1945, la inițiativa Guvernului Petru Groza. Apoi, în anii 1970 și 1980 alte blocuri au mai ridicat media de înălțime a zonei, pe străzi precum Iacob Andrei sau Aleea Livezilor. În general, urbanitatea a însemnat aici locuințe tip garsonieră, uneori cu grupurile sanitare pe palier, menite să găzduiască muncitori veniți din provincie.

După Revoluție, blocurile ridicate în miezul Ferentariului au intrat într-un proces de ghetoizare accelerată. Proiectele imobiliare au fost mai degrabă absente, doar câteva clădiri de locuințe ridicându-se pe străzile de la intrarea în cartier. Casele și curțile lor au rămas atotstăpânitoare, chiar dacă asfaltul acoperă acum majoritatea căilor de acces ale zonei. O simplă privire aruncată pe hartă e lămuritoare.

Harta nu ne spune însă nimic despre cum arată cartierul de peste garduri. Am mers pe străzile Breslelor, Drumul Mic Între Vii, Tunsu Petre, Gruia, Ofrandei, Imașului, Vasile Stroe, Grădinii sau Pericle Gheorghiu pentru a-l vedea.

Acum aproape 60 de ani aici nici nu se punea problema de stradă. Era câmp. Nu blocuri, nu case. Câmp și gunoaie. Casa însemna atunci două camere de chirpici. Azi înseamnă trei camere, o anexă cu alte două camere și două curți care găzduiesc nouă persoane.

Întâi au venit bunicii. Apoi au venit copiii, apoi nepoții. Casa și terenul inițiale au început să sufere modificări în funcție de fiecare membru nou venit în familie. S-a mai construit o cameră, o bucătărie. Au apărut și certurile între frați. Și odată cu ele și gardurile care au transformat curțile moștenitorilor în culoare.

Pentru mamaie și tataie, care au lucrat toată viața la negru, curtea casei e loc de depozitare pentru orice obiect din care se poate scoate un ban. Sacul de rafie e plin cu sticle de plastic. Din salteaua care sprijină gardul vor fi scoase arcurile pentru fier. Restul merge pe foc. În timp ce în curtea-depozit se luptă pentru supraviețuire, peste drum se construiește pentru un trai mai bun.

Când curțile sunt mai mari decât spațiul în care mănânci, dormi și te speli, ele devin o anexă fără acoperiș în care merge depozitat orice.

Curțile mari și casele bătrânești au început să devină tot mai atrăgătoare pentru investitori sau pentru cei care au posibilitatea să părăsească ghetoul dintre blocuri și să se mute câteva străzi mai încolo.

„Sunt născută în Brașov. La 8-10 luni tata m-a adus în București. Aici parcă se poartă mai bine cu noi. Dacă le spunem că suntem țigani din Ardeal se uită mai frumos la noi. Nu există oameni și oameni mai buni. Suntem toți oameni. Aici la curte stăm de vreo doi ani. I-am dat proprietarului cu 100 de lei mai mult la chirie ca să fiu sigură că nu ne dă afară. Mi-am tras eu singură apa de curând. Vreau neapărat să îmi iau o mașină de spălat.”

„Am cumpărat aici în 1986. Era un cartier frumos, să știți. Era o casa bătrânească mică și o curte la fel de micuță. Da ce ne trebuia nouă casă mare? Într-un an am terminat-o de aranjat. Apoi am luat două farfurii, două linguri. Atât puteam. Câte două din fiecare. Apoi am mai luat încă două pentru băiat și fată. Băiatul are 29 de ani și s-a mutat la bloc. Fata e în anul II de facultate și stă încă cu noi. De florile din curte se ocupă soția. Iarna are un loc în pivniță unde le ține să nu înghețe.”

Din Bulevardul Pieptănari, cum se vine dinspre Eroii Revoluției, în dreapta unei spălătorii auto care practică prețuri populare (5 lei / exteriorul) se deschide strada Pericle Gheorghiu. Casele sunt mari, iar curțile îngrijite, scăldate în ultimele raze de soare ale după-amiezii de toamnă târzie. Bogdan ne-ar primi în curte, dar câinele are un istoric lung de lanțuri rupte și, dacă scapă, nimeni nu-l poate controla. Nu-i nimic, fotografiem chiar din poartă curtea peste care boltește vița de vie.

Peste drum, Adrian a terminat de măturat ograda casei în care stă cu chirie. A doua oară pe ziua de azi. E un fanatic al curățeniei. În mijlocul curții sale își ridică ramurile desfrunzite un nuc bătrân. Din cauza sa, niciun fir de iarbă nu reușește să crească aici. În locul fâșiei de pământ negru Adrian ar prefera niște dale de piatră.