Chapters
Chapters

un reportaj de Oana Dan

fotografii de Silviu Panaite

E o zi de august așa de fierbinte încât ai sentimentul că, dacă stai prea mult la soare, te topești ușor-ușor până devii una cu asfaltul. În joia aceasta, la ora 17, Aleea Bacău din Ferentari e pustie. Singurul zgomot care sparge, când și când, liniștea încremenită e al cauciucurilor încinse pe strada vălurită. Scrâșnesc. Semne ale verilor care au trecut, cocoașele din asfalt sunt omniprezente în cartier.

În ciuda toropelii de afară, înăuntru, pe culoarul de la parterul Școlii 147, situată aici, la capătul liniei de autobuz 117, e rumoare. Câteva mame din cartier s-au adunat deja la o nouă ședință și se pregătesc să dezbată din problemele personale și să caute împreună soluții. Suntem la Clubul Mamelor.

Pe linia imaginară care unește cele trei puncte marcate pe hartă
se "joacă" soarta a mii de destine în cartierul Ferentari.
Aici, la periferia periferiei,
poveștile oamenilor urcă într-un carusel al neșansei.

N-a debutat încă întâlnirea, așa că femeile stau la taclale în grupuri. Irina Georgescu, o fată de 25 de ani, înaltă, slabă, şatenă, cu părul lung şi ochi verzi, trece de la un grup la altul și le anunță pe nerăsuflate care sunt locurile de muncă apărute în „ofertă” de când nu s-au mai văzut: femeie de serviciu într-un restaurant, ajutor de bucătar, șofer pe mașină de livrat pizza.

„Vrea cineva? Știți pe cineva care ar vrea? Aveți pe cineva care caută de lucru?”, le întreabă succesiv pe femei. Multe se grăbesc să nominalizeze rude, vecini, prieteni. Urmează detaliile: cum e programul, cât e salariul, condiții de muncă, ce fel de contract se face, dacă sunt necesare studii. Femeile iau aminte și încep să își sune cunoscuții să afle cine ar fi mai potrivit pentru fiecare slujbă în parte.

Enlarge

1853
Irina Georgescu coordonează în Ferentari un program de organizare comunitară finanțat de compania Enel

Silviu Panaite

Din primăvară, de când lucrează la Policy Center for Roma and Minorities (PCRM), Irina Georgescu şi-a asumat şi rolul informal de consilier în ceea ce s-ar numi orientare profesională. Deși e încă foarte tânără, are experiență consistentă în comunitățile vulnerabile și știe că una dintre cele mai mari probleme e găsirea unui loc de muncă. Așa că, bazându-se pe rețeaua ei de cunoștințe, în fiecare joi, la întâlnirile de la „Clubul Mamelor”, vine cu noi și noi oferte de muncă.

Dar găsirea unei slujbe, obținerea unui salariu reprezintă adesea doar primul pas, nici măcar cel mai greu dintre toate. Oamenii din Ferentari au de spus o poveste aparte.

O cutie a Pandorei

Oamenii din Ferentari care îşi caută de lucru se lovesc de numeroase bariere, înainte şi după angajare. Totul porneşte chiar de la locul și felul în care trăiesc, în condiţii greu de închipuit. Când nu ai nici măcar apă în casă, să ajungi curat la un interviu de angajare şi mai apoi la muncă poate fi o provocare, dacă nu o imposibilitate. Alteori, oamenii aceștia se pot lovi de probleme medicale și, simțindu-se rău, se-ntâmplă să nu poată munci – și pentru că le lipseşte asigurarea medicală, nici nu au posibilitatea să se trateze. Cercurile vicioase se deschid la nesfârșit.

Nu puține sunt situațiile în care, având mai mulți copii sau rude în îngrijire, oamenii nu îşi permit un program de muncă de opt ore sau au nevoie de unul flexibil. O altă problemă deloc neglijabilă când trăiești la periferiile Ferentariului e distanţa dintre casă şi locul de muncă. Mai ales că transportul costă, iar câțiva lei pe zi fac diferența dintre a avea o pâine sau a nu avea niciuna. Termenul scurt, azi, mâine, e mereu mai puternic în Ferentari decât termenul mediu sau lung – chiar viața toată ajunge să fie un plan de azi pe mâine. E o realitate împotriva căreia nu se poate lupta cu manualul standard al obligațiilor de serviciu.

Iar peste toate acestea se mai adaugă ceva: nivelul de şcolarizare scăzut. Sunt cazuri în care angajatorii sunt dispuşi verbal să formeze de la zero oameni aflați în situații sociale extreme, dornici să muncească; în practică, însă, renunţă rapid pentru că multora le lipsește numărul de clase minim necesar pentru obținerea unei calificări.

Pe lista de motive care fac piaţa muncii greu accesibilă pentru mulţi locuitori din Ferentari se adaugă şi prejudecăţile angajatorilor. România e în 2016, dar discriminarea rămâne un factor persistent în relațiile sociale – și nu doar discriminarea pe criterii de rasă, ci și cea motivată de statut. Cartierul Ferentari e mixt, însă stigmatul perceput planează asupra oricui are domiciliu aici. Oamenii locului simt asta în fiecare zi.

1548.jpg
Ferentariul e o lume închisă, opacă, ce-abia poate fi cuprinsă, nicidecum înțeleasă cu ochiul liber.

Nenumăratele probleme sociale care s-au adunat aici de-a lungul anilor necesită operațiuni succesive de descoperire și înțelegere, ca și cum ai înlătura pe rând foile unei cepe. Prejudecățile sunt, în astfel de condiții, mereu mai la îndemână. Să fii de etnie romă „scade” și mai mult cota la bursa imaginară a angajatorilor, care de prea puține ori regăsesc în vocabularul lor de afaceri cuvântul „şansă”.

Iar odată găsit locul de muncă, trebuie să îl și ții. „Șansă” nu-i un cuvânt adesea prezent nici în vocabularul celor angajați, ei înșiși trebuind să învețe să profite de apariția unei oportunități profesionale.

Sunt slujbe pentru care Irina Georgescu găsește pretendenți, de pildă, dar de cele mai multe ori asta nu înseamnă și rezolvarea problemei în sine. Chiar ajuns într-un loc de muncă, pentru un locuitor de la periferiile cartierului Ferentari se nasc noi și noi probleme. Una dintre ele ar fi că puțini găsesc curajul de a le mărturisi şefilor cu ce se confruntă acasă – iar „acasă” poate fi sursa unor probleme și cauza unor neînţelegeri.

Sunt oameni pe umerii cărora sărăcia apasă greu, care n-au putut să facă prea multă şcoală pentru că nu aveau bani de haine, mâncare sau transport şi care n-au avut în viața lor un loc de muncă în regulă. Sunt oameni pentru care disciplina învățată în ani a unui traseu obișnuit, familie-școală-societate, e absentă. Aşa că odată intrați în sistem le e foarte greu să înțeleagă, să accepte și să se adapteze regulilor. Uneori renunță și se întorc în provizorat.

În Ferentari, cu-adevărat, după ce din cutie ies toate relele, pe fund rămâne numai speranța.

Un motiv de concediere

Cristina, o femeie de 30 de ani, brunetă, cu un păr lung şi bogat, îmbrăcată la modă, cu manichiura şi pedichiura impecabile, ar vrea să urmeze cursuri de calificare profesională şi să lucreze ca frizeriţă sau cosmeticiană. E luna mai şi stăm de vorbă în stradă, pe Aleea Livezilor, cu peisajul de ghetou prăbușindu-se peste noi. Temperatura anunţă vara toridă şi face intolerabil mirosul gunoiului aruncat la întâmplare în jur. Capătul ăsta al străzii e cunoscut pentru locuinţele insalubre, lipsa de apă și lipsa de curent.

Cristina are două fete, una la şcoala primară, alta la grădiniţă, pe care le creşte singură. Îi e foarte greu să plece mai multe ore de acasă. În plus, a renunțat în gimnaziu la școală și nu știe să scrie și să citească bine, iar înscrierea la un astfel de curs solicită cel puțin opt clase absolvite și o adeverință de la medicul de familie.

Cristina e aptă pentru muncă, însă, la fel ca mulți alții din cartier, n-are medic de familie. N-a lucrat niciodată pe bază de contract și nu a fost niciodată asigurată în sistemul de sănătate. Cristina e aproape o fantomă în sistemul evidențelor statului, încă un nume pe lista lungă a celor care nu dețin decât un buletin. În dreptul codului ei numeric personal se cască hăul.

Enlarge

1803
Să ai domiciliul pe Livezilor, în Ferentari, poate fi un obstacol de netrecut în calea obținerii unei slujbe.

Silviu Panaite

Singurul plus formal al ei e că are ceva experienţă în domeniu, a muncit într-un salon la negru, de unde, însă, a fost forţată să plece. Patronul aflase că stă în Ferentari, pe Aleea Livezilor.

Își amintește ce furios a fost, ea îi spusese doar că stă în Rahova şi, cum lucra la negru, n-a fost nevoie să îi arate buletinul. Când a aflat unde locuiește, însă, patronul a numit-o „ţigancă nespălată” şi a dat-o afară, pe motiv că îi putea îmbolnăvi clienţii. Până atunci, angajatorul fusese foarte mulţumit de Cristina.

O șansă nesperată

Întâmplări adevărate și dureroase despre discriminare are de povestit și Maria, o femeie smeadă, mamă a trei copii. A trăit același scenariu de zeci de ori: aplica pentru un loc de muncă, era chemată la interviu și când o vedea angajatorul îi spunea pe loc că postul s-a ocupat și că va fi sunată dacă mai apar alte oportunități. Corect politic. Dar Maria știa că nu vor apărea alte oportunități pentru că niciodată n-au fost. După interviul ratat telefonul nu mai suna niciodată.

Maria a început să lucreze la 16 ani, la Flora, o fabrică de conserve, unde s-a dus într-o vacanță de vară în timp ce era elevă la școala profesională. După terminarea școlii, la 17 ani s-a angajat la Apaca, în confecții. Apoi a lucrat până în 2001 la o fabrică de profil. În anul acela s-au făcut restructurări, iar în 2002 fabrica a dat faliment. „Era ok acolo, n-am avut niciodată probleme că sunt țigancă. De fapt, nici nu mă credeau colegele că sunt țigancă”, își aduce aminte Maria într-o dimineață de vineri, în fața Muzeului Satului din București, unde a venit alături de copiii de la Clubul de Educație Alternativă (n.r. un alt proiect al PCRM).

Pe urmă a început show-ul, continuă Maria povestea în timp ce își aprinde o țigară. Din 2001, ani de zile a căutat de lucru, a mers la Forțele de Muncă (n.r. actuala Agenție Locală pentru Ocuparea Forței de Muncă), avea calificare, avea școală. A mers la zeci de interviuri în zadar. Avea deja doi copii și singura variantă să câștige un ban a fost să lucreze la negru, aşa cum făcea şi soțul ei care muncea în construcții.

După un an de căutări a intrat în șomaj, apoi a rămas însărcinată cu cel de-al treilea copil și peste încă doi ani a reluat căutările. Nimic nu se schimbase, același scenariu se derula la fiecare interviu. „Eram atât de dezamagită, am încercat inclusiv să îmi găsesc de lucru ca femeie de serviciu și se întâmpla același lucru”.

1202.jpg
Maria o spune pe un ton glumeț, dar e o poantă care te cam lovește în stomac: schimbarea a venit pentru ea când era deja bătrână și își pierduse orice speranță.

În 2011, fiica cea mică, deja elevă în clasa a doua la Școala 136 din Ferentari, a venit într-o zi acasă și i-a cerut voie să meargă la club. „Club? Ce club?”, s-a mirat mama, crezând că fata vrea la club în oraș. Apoi a aflat că tocmai se înființase un Club de Educație Alternativă, unde copiii puteau merge să facă lecții, dar și alte activități artistice menite să îi țină în școală cât mai mulți ani.

Neavând de lucru și de teamă că fata ar putea păți ceva pe drumul de la școală către casă, Maria a început să se ducă la Club, să o aștepte pe cea mică. Mai ajuta acolo la curățenie, mai stătea cu copiii, iar după o vreme au angajat-o ca femeie de serviciu. Peste câteva luni au făcut-o asistent educațional și instructor de lucru manual și așa a descoperit cât de mult iubește să lucreze cu copiii, să îi încurajeze, să fie alături de ei, să îi învețe să se descurce singuri. După ani și ani în care societatea i-a întors spatele, pe Maria a salvat-o o inițiativă non-guvernamentală.

Recent, s-a lansat și în lumea filmului. A apărut în „Aferim” al lui Radu Jude, în scena de la conac. Cum a ajuns Maria în peliculă? A venit la biroul Policy Center for Roma and Minorities o femeie care căuta copii pentru film, i-a plăcut figura ei și i-a făcut o poză, apoi a chemat-o la o probă din care își amintește doar cum tremura de emoție când regizorul i-a dat să citească niște replici. Dar s-a descurcat și așa a ajuns pe platourile de filmare unde s-a simțit de parcă toată viață ar fi făcut asta. Ulterior, Radu Jude a solicitat-o și pentru următorul său proiect, „Inimi cicatrizate”, o adaptare liberă după opera lui Max Blecher care se pregătește de debut pe marile ecrane.

Pentru Maria, emoțiile debutului au trecut.

O șansă ratată

Mihaela, o femeie dintr-o bucată, caută din nou de lucru. Are 37 de ani, trei copii de 16, 11 și 5 ani și trece iar printr-o perioadă grea. N-a avut niciodată carte de muncă, a lucrat numai la negru, cu pauze între diferitele slujbe, mai ales în restaurante și cafenele unde a făcut curățenie.

A mers la școala doar cinci ani, dar știe să scrie și să citească. Dacă o întreabă cineva spune că are opt clase, deși nu poate dovedi asta cu vreo hârtie de studii. Mihaela n-are nicio calificare. Se descurcă extrem de greu cu banii. În prima joi din luna august, când am văzut-o la „Clubul Mamelor”, abia făcuse rost de câțiva lei să ia niște cartofi pentru copii.

Enlarge

1741
Povestea Mihaelei: o colecție de drame și inadaptări personale care s-a transformat într-un caz social.

Silviu Panaite

În primăvară, Mihaela a găsit de muncă la o cafenea din centrul Bucureștiului unde spăla vase și era ajutor de bucătar. După două săptămâni de miere, în urma unui conflict cu un coleg nu s-a mai dus la slujbă. După ce-a descurcat ițele problemei, Irina Georgescu de la PCRM i-a găsit Mihaelei un al doilea loc de muncă, sperând că primul caz a fost un incident de parcurs.

Mihaela a mers câteva zile, părea mulțumită, salariul era bun, oamenii îi vorbeau frumos. Într-o zi, însă, n-a apărut la program și nici nu a anunțat. Managerul restaurantului s-a supărat pe neseriozitatea ei, iar Irina a căutat să dezlege și de data aceasta misterul. Se întâmplase ceva? Avusese loc vreun conflict? Tot ce-a reușit să scoată de la Mihaela a fost că i se îmbolnăvise copilul și s-a internat cu el la spital. La întrebarea de ce nu a dat un telefon să anunțe angajatorul n-a primit niciun răspuns.

Au trecut câteva întâlniri la „Clubul Mamelor” la care Mihaela n-a mai apărut, nimeni nu mai știa nimic de ea.

La început de august a venit, însă, din nou. Purta aceleași haine ca în iunie, când am văzut-o ultima dată. A fost expeditivă, evitând să dea detalii despre viața ei din ultimele două luni. Părea optimistă și sigură pe ea, îi căuta băiatului de 16 ani – care a renunțat la școală în urma unui accident – cursuri de calificare sau un loc de muncă. Voia să știe ce oferte de angajare mai are Irina. Peste o săptămână, disperată, ajunsese la limita de jos, o lăsase bărbatul și n-avea nici măcar un leu. Își căuta din nou de lucru.

Soluții și pseudo-soluții

Pentru că una dintre cele mai mari bariere în găsirea unui loc de muncă e lipsa educației școlare pe termen lung și ca să îi convingă pe puștii care vin la Clubul de Educație Alternativă să meargă la liceu, organizația Policy Center a pus la punct cu sprijinul companiei Enel, furnizorul de electricitate din cartierul Ferentari, un program de burse menit să îi ajute pe elevii aflați la sfârșitul ciclului gimnazial să continue școala.

Din septembrie, copiii de-a opta, aflaţi într-un moment de răscruce al vieţii lor când riscul să renunţe la şcoală creşte, vor fi meditaţi la limba română şi matematică şi vor fi incluşi într-un program de coaching şi mentorat care să le dezvolte stima de sine şi încrederea că îşi pot continua studiile.

Se ia în calcul şi acordarea unor burse în bani sau produse pe parcursul anului şcolar, condiţionate de frecvenţă şi de rezultate, astfel încât să se suplinească unele dintre nevoile stringente ale copiilor. Neglijarea acestor nevoi contribuie de cele mai multe ori la sporirea abandonului şcolar. În paralel, li se va stimula interesul pentru a urma Colegiul Tehnic Energetic şi li se vor face cunoscute perspectivele profesionale din domeniu.

cte_bun.jpg

Pentru copiii din Ferentari, opțiunea cea mai apropiată și oportună ca potențial de angajare e, fără îndoială, Colegiul Tehnic Energetic, aflat în zona Giurgiului din Bucureşti. Aici învață în prezent 100 de elevi din Ferentari, dintr-un total de 800. Având profil şi de școală profesională, deși durata e de patru ani ca la orice liceu, colegiul pregătește electricieni, mecanici, dar și specialiști în turism și alimentație, electronică și automatizări.

În ultimii ani, oferta de locuri de muncă în domeniile acestea a fost relativ consistentă, potrivit directoarei adjuncte Diana Ghergu. Problema mare, însă, susține Ghergu, e că absolvenții nu sunt așa dornici să se avânte pe piața muncii. Dacă acum câțiva ani nu se găseau slujbe, pe fondul crizei economice, în ultima vreme oferta a crescut, dar, invers proporțional, a scăzut și dorința elevilor de a munci. De vină sunt, crede directoarea, modelele vehiculate în mass-media, mediul familial și anturajele din cartiere, contexte din care unii învață că e inutil să muncești pentru o carieră și că trebuie să fii șmecher și să faci bani repede.

Modelul educațional românesc, în general, e viciat de confruntarea cu așteptările tot mai scăzute ale absolvenților săi.

Cea mai complicată perioadă, spune Ghergu, e clasa a noua, când elevii sunt vulnerabili și alunecă ușor către medii din afara școlii. În Ferentari, pentru că multe familii sunt cu probleme, iar supraviețuirea ajunge uneori singurul scop, riscul ca părinții să nu mai ajungă să se intereseze de situația școlară e și mai mare.

Fără măcar opt clase e apoape imposibil să găsești un loc de muncă cu contract, confirmă Nicoleta Borcea, purtător de cuvânt la Agenţia Municipală de Ocupare a Forţei de Muncă din Bucureşti. De exemplu, la agențiile locale din sectoare, dacă vrei să fii luat în evidență, să fii îndrumat profesional, să faci cursuri de calificare sau recalificare și să ți se caute un loc de muncă, e obligatoriu să prezinți trei acte: cartea de identitate, adeverința de studii și adeverința de la medicul familie care să confirme că poţi munci. În Ferentari, sunt însă oameni care n-au nici măcar buletin.

În biroul său de la Centrul de Informare și Consiliere Profesională din Piaţa Naţiunilor Unite, Nicoleta Borcea vorbește de măsuri active de angajare şi enumeră ce face instituţia la care lucrează: târguri de locuri de muncă, campanii de informare în comunități defavorizate, creșterea șanselor de angajare pentru oameni din medii vulnerabile, mediere, orientare profesională.

Enlarge

1808

Silviu Panaite

La mai puțin de zece kilometri distanță, în Ferentari, toate aceste măsuri active par rupte din altă lume, dacă nu complet inutile. Mihaela își stoarce mintea gândindu-se ce să le pună și astăzi copiilor pe masă, Maria îi ajută pe elevii de la Club să recupereze decalajul de la școală, iar Cristina își supraveghează fetele care se joacă printre gunoaie.

Salvarea lui Adi

De luni până vineri, un tip scund și jovial descuie la ora 12 poarta de fier de pe strada Olari numărul 8, din București. Îl cheamă Adi și are 27 de ani. Nu mai suntem în Ferentari, ci în miezul orașului, aproape de Universitate. Începe o nouă zi de lucru la Share Cafe, o cafenea-restaurant unde Adi e barman.

Taie cu paşi mari curtea vagon până ajunge la o anexă care pe vremuri era grajd. Clădirea principală, încărcată de istoria ultimului secol, se află în dreapta curții. Barul e în spate, pe locul fostului grajd. Adi aprinde luminile, pregătește lăzile cu băutură pentru ziua în curs, stoarce 20-30 de kilograme de lămâi pentru limonadă, toacă ghimbir. Între timp încep să sosească și ceilalți colegi, chelnerii, bucătarul, ori poate chiar primii clienți. Adi face orice e nevoie, servește pe terasă, dă o mână de ajutor și la bucătărie.

Deși n-are încă o calificare atestată, e barman de la 15 ani, când a renunțat la școală și s-a aciuat pe lângă taică-său, care lucra într-un bar. Atunci a început inițierea în tainele cocktailurilor și, povestește Adi, era mult mai simplu pe vremea aia, nu erau băuturile așa complicate. De-atunci a lucrat tot timpul, cel mai mult în domeniu și pe bază de contract, cu mici variațiuni care includ două escapade în străinătate și un job pe șantier, la Teatrul Național din București. Acolo a fost muncitor necalificat. „Făceam mortar, duceam cărămizi, ceva de genul ăsta, săpam, făceam curăţenie. Luam 45 de lei pe zi, 8 ore”.

Acum doi ani și-a încercat norocul în Germania, unde a lucrat la un turc timp de opt luni, dar a renunțat din cauza salariului mic, de doar 30 de euro pe zi. Anul trecut a fost în Marea Britanie, la sugestia unui prieten, printr-o agenție de plasare a forței de muncă. Însă, mai mult a stat pe bară și, cum costurile erau mari, după trei a luni a revenit în țară și s-a întors la meseria de bază, barman.

Enlarge

2059
Adi are trei surori și locuiește în Ferentari, în zona complexului Sălaj, cu un nepot.

Silviu Panaite

În timpul liber, adică în afara celor 12 ore de program, Adi se vede cu prietenii din Ferentari, și ei prinși mai toată ziua cu ocupațiile lor. Doi sunt frizeri, unul fotbalist, unul șofer. Pentru că nu i-a fost niciodată greu să își găsească de lucru, Adi crede că e un caz fericit și că e suficient să vrei să muncești, că oferte sunt. O dezamăgire tot are însă: în România e greu să îți iei o casă și o mașină, muncești doar să trăiești și mâine.

Seara, când terasa se aglomerează și Adi dispare din acest tablou, trebăluind de la un client la altul, la masa cea mai apropiată de bar, unde mișună un câine maro închis, mic și agitat, și unul maro deschis, mare și cam leneș, îi găsești pe Oana Turcan și Alex Rampelt, doi dintre managerii Share Cafe. Deschisă în vara anului trecut în cadrul unui proiect european, cafeneaua este organizată ca o cooperativă din care fac parte șase membri.

Fondatorii vin din mediul non-guvernamental. Oana, de exemplu, e asistent social la ALIAT (Alianța pentru Lupta Împotriva Alcoolismului și Toxicomaniilor) și are experiență în lucrul cu grupuri vulnerabile. Deschiderea cafenelei a fost un continuu proces de învățare, spune ea, mai ales că de la bun început și-au propus să angajaze persoane marginalizate, pe care să le califice la locul de muncă.

Inițial aveau două persoane de etnie romă, două care au părăsit școala timpuriu, două femei în situații de risc și o persoană cu dizabilități. Din primul grup mai au doi angajaţi acum, dar au păstrat tiparul de economie socială și astăzi lucrează cu opt persoane vulnerabile. Salariul mediu e undeva la 1.500 de lei.

„Ideea a fost nu numai că îi angajăm, dar că le asigurăm și un viitor, o calificare, experiență, contract de muncă, o pensie, chiar dacă ei nu se gândesc la asta acum”, spune Alex Rampelt, proprietarul celor doi câini, care a copilărit în casa și curtea Share Cafe-ului de astăzi. Din punctul lui de vedere, cel mai greu lucru e munca cu oamenii, comunicarea cu ei.

„Am avut diverse experienţe, şi plăcute şi neplăcute, am dat afară doi dintre ei, am avut inclusiv discuții că de la bucătărie trebuie să iasă mâncarea la fel, pe ambele ture”. Dublată de răbdare, însă, comunicarea e fundamentală pentru că mulți dintre cei aflați în situații vulnerabile au nevoie de cineva să îi sprijine și să le explice exact ce înseamnă să ai o responsabilitate.

„Inconstanța la locul de muncă vine din lipsa educației”, e sigur Alex Rampelt, pentru că “mulți trăiesc de azi pe mâine, nu prea au mers la școală, nu sunt obișnuiți cu ideea de punctualitate, de program”. „Mie mi-e greu să îmi dau seama”, conchide managerul de la Share Cafe, „cum reacţionezi atunci când nu ai constant un acoperiş deasupra capului, când nu ai ceva de mâncare”.

Vedere de la capătul lui 117

În lipsa implicării reale a autorităților, ONG-uri ca Policy Center for Roma and Minorities fac pionierat de câțiva ani în Ferentari, încercând diverse soluții până o găsesc pe cea mai bună.

Irina Georgescu caută variante prin care să facă piața muncii accesibilă cât mai multor oameni de aici. E conștientă că rețelele de cunoscuți, prin care a găsit până acum oferte de slujbe, nu pot funcționa pe termen lung și că e nevoie de un program consistent și amplu, care însă nu e posibil fără cooperarea angajatorilor.

O speranță vine de la o mare agenție de recrutare de locuri de muncă alături de care, în septembrie, organizația va porni o campanie prin care să caute potențiali angajați pentru câteva zeci de oferte de muncitor necalificat.

Însă schimbarea nu se petrece peste noapte, ba nici măcar peste o zi și-o noapte. Găsirea unor slujbe rezolvă parțial problema, dar oamenii au nevoie de asistență și după angajare, în educație, locuire, sănătate și consiliere psihologică pe termen lung, până când deprind abilități reale pentru o viață independentă.

Găsirea unui loc de muncă este aici doar primul pas.

Ieşim din Școala 147. Au trecut două ore şi afară sunt încă 40 de grade. Aerul frige. Aleea Bacău e tot pustie, nu-i nimeni la capătul liniei autobuzului 117. Singura urmă de prezenţă umană e moviliţa de gunoi din staţie – câteva haine rupte, pungi, o jucărie stricată, stinghii, resturi de mâncare, un papuc, şi-o bicicletă de copil fără cadru şi fără roţi. În zare, peste câteva rânduri de case scunde, se ridică blocurile scorojite de pe Aleea Livezilor.

Înserarea e fierbinte și apăsătoare ca o duminică în care singurul sentiment palpabil e propria singurătate, când toţi ceilalţi sunt închişi în case cu familia, iar tu mergi fără direcție către nicăieri. Apare un 117, e gol. Nici n-apucăm să urcăm bine că uşile se trântesc în spatele nostru. Șoferul demarează. Înăuntru e aer condiţionat. Periferia cartierului Ferentari se pierde după colț. Cineva a mâzgălit cu markerul pe spătarul unui scaun “fratimiu munk” şi a lăsat un număr de telefon. Din el s-au șters deja ultimele două cifre.

Un comentariu la “Șomeriada

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *