Chapters
Chapters

un reportaj de Andrei Crăciun și Vlad Stoicescu

fotografii de Silviu Panaite

Pahare de cafea, pungi, o cutie de lapte și seringi plutesc într-un ochi de apă format în fața blocului 36 de pe Aleea Livezilor din Ferentari. Șuvoiul a erupt de la subsol și a luat repede în stăpânire carosabilul. Gunoaiele domnesc printre blocurile pitice.

E mijloc de primăvară și suntem pentru prima oară la ghetouri. Cartierul e atât de sărac aici încât din unele locuințe lipsește curentul electric, iar la nivelurile superioare ale imobilelor de patru etaje apa nici măcar nu ajunge. Salubrizarea n-a mai venit de săptămâni bune, așa că bucata asta de Livezilor e sub asediul total al gunoaielor. Câțiva puști se strecoară printre ele ca niște năluci.

Din spatele gratiilor de la geamul garsonierei, sentimentul e că privești o închisoare în aer liber. Suntem în locuința familiei A., o cameră de 12 metri pătrați în care nu există nicio priză și niciun întrerupător. De deasupra ușii, dintr-un tub de plastic, ies firele unui circuit improvizat. Becul se aprinde doar atunci când unul dintre membrii familiei se urcă pe o noptieră și atinge un fir albastru de altul roșu.

Așa trăiește familia A. în primăvara anului 2016: fără acces legal la energie electrică, într-un bloc cu subsol inundat în care apa nu ajunge la etajul 4, pe o stradă lipsită de servicii de salubritate, într-o comunitate de la periferie căreia mai mult decât sărăcia îi dă bătăi de cap imposibilitatea de a o depăși.

Vedem același decor urban pe Breslelor, o altă stradă din cartier, unde un cablu venit din curte, de peste poartă, alimentează mașina de spălat din casa familiei H. Curentul vine de la un vecin. Și-aici, ca și pe Livezilor, sărăcia se moștenește din generație în generație. Se poate ieși?

Nenumăratele probleme sociale care s-au adunat în Ferentari de-a lungul anilor necesită operațiuni succesive de înlăturare, ca și cum ai desprinde pe rând foile unei cepe. Altfel, nu poți înțelege.

Cu gândul acesta am pornit, la mijlocul lui aprilie 2016, o documentare care avea să ne țină nouă luni în cartierul Ferentari. Am scris, fotografiat sau filmat în această perioadă 17 materiale multimedia în care descriem viața acestei comunități de la periferie.

Am văzut cum arată traiul celor fără utilități publice.

Am văzut cum se joacă la ruleta rusească viețile celor care trăiesc în boxele din subsoluri sau în alte spații improvizate.

Am văzut cum oamenii din Ferentari care caută un loc de muncă se lovesc de numeroase bariere, înainte şi după angajare.

Am văzut cum primele locuri în care copiii din Ferentari învață ce înseamnă discriminarea și marginalizarea sunt chiar școlile cartierului.

Am văzut cum un cartier de la marginea Bucureștiului în care nu mai există o prezență sanitară instituțională de 15 ani a ajuns un imens izolator în aer liber, unde oamenii trăiesc și mor pe cont propriu.

Am văzut cum Poliția oferă siguranță și ordine în Ferentari alimentând în același timp toate prejudecățile și stereotipurile despre locuitorii zonei.

Și am văzut cum cei mai vulnerabili oameni ai cartierului – consumatorii de droguri injectabile și prostituatele – sunt condamnați, iar și iar, la și mai multă marginalizare.

După nouă luni în Ferentari, știm cum arată o lume care crește din nepăsare.

Locul oamenilor

În cartier, viața la subsol nu-i o excepție. La propriu – căci oameni aflați în pragul sărăciei extreme ajung să populeze demisolurile blocurilor, deși tragedii recente sunt încă proaspete în memorie. În boxele de pe Calea Ferentari s-a murit în incendii izbucnite din cine-știe-ce, poate de la o lumânare, poate de la instalația electrică improvizată. Și totuși, autoritățile locale continuă să tolereze situația, alimentând prin inacțiune problemele sociale.

Pur și simplu, o politică de locuire nu există în România, legislația de profil conține prevederi care se bat cap în cap, iar accesul la o locuință socială este aproape imposibil. La jumătatea verii lui 2016, Primăria Sectorului 5 avea înregistrate 730 de dosare pentru locuință socială. Spre rezolvarea lor erau disponibile 3 locuințe sociale și 115 locuințe convenabile.

Tot în Sectorul 5, potrivit Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, sunt 106 medici de familie. Doar două cabinete sunt însă de găsit în cartier – unul pe strada Lacul Bucura, aproape de ghetourile de pe Iacob Andrei și Aleea Livezilor; și altul pe Șoseaua Sălaj, aproape de parcul Humulești. În rest, asistența medicală e disponibilă doar la unitățile de primiri urgențe ale spitalelor. Nu există nicio policlinică. La capitolul servicii de sănătate, cartierul Ferentari stă de aproape de trei ori mai prost decât media orașului București.

Sectorul 5 din București nu găzduiește niciun adăpost temporar pentru victimele violenței domestice, deși fenomenul e prevalent în zonele cele mai sărace din Ferentari. Potrivit Direcției Generale de Asistență Socială Sector 5, instituția a gestionat în ultimii cinci ani trei cazuri de violență domestică în Ferentari. Poliția acționează adesea sub principiul “ei se ceartă, ei se împacă”.

În Sectorul 5 al Capitalei sunt patru școli încadrate în clasa 1 de risc socio-educațional, conform unei analize comandate de Ministerul Fondurilor Europene. Asta înseamnă că ele sunt cu un picior peste pragul abandonului sistematic. Din cele patru școli trei sunt din Ferentari – 136, 147 și 148.

Fără măcar opt clase e aproape imposibil să găsești un loc de muncă cu contract. Dacă vrei să fii luat în evidență la agențiile locale de ocupare a forței de muncă, să fii îndrumat profesional, să faci cursuri de calificare sau recalificare e obligatoriu să prezinți trei acte: cartea de identitate, adeverința de studii și o adeverință de la medicul familie. În Ferentari, sunt însă oameni care n-au nici măcar buletin. Procentul celor neasiguraţi atinge, în unele zone ale cartierului, şi 80%.

Cercurile vicioase se deschid la nesfârșit.

Oamenii locului

În Ferentari cuvântul cheie este cel mai adesea “lipsă”. Lipsa accesului la educaţie și sănătate, la servicii sociale, la piaţa muncii, la o viaţă socială şi culturală.

În ghetouri e și mai rău. Într-unul din foarte puținele studii ale fenomenului de ghetoizare din România, realizat la mijlocul anului 2013, erau identificate 23 de amplasamente urbane. Patru dintre ele sunt în București – toate în sectorul 5, toate în zona Ferentari-Rahova. Cumulat, numărul celor aflați în situații severe de excluziune socială din aceste patru spații ale Capitalei era estimat la peste 12.000. Oarcă este unul dintre ei. Alin este unul dintre ei.

În primăvară, când am pornit documentarea, la periferia sectorului 5 se pregăteau de zor alegerile locale. După 15 ani cu Marian Vanghelie venea, în sfârșit, și vremea schimbării. Dar oamenii locului au mai auzit cuvântul acesta, “schimbare”, și au ajuns să îl îngăduie, chiar dacă știu că de fapt nu prea se schimbă nimic.

Și totuși, chiar și acolo unde exterioarele par să rămână mereu aceleași, tot se schimbă ceva: interioarele oamenilor.

Elena Feraru a stat la început prin Crângași, prin Balta Albă, apoi a fost cazul că l-au repartizat pe soț cu șantierul, cu construcțiile. Chiar ea a militat să se stabilească în Ferentari. Anul era 1984. Curând avea să regrete amarnic.

E început de 2017 și o dimineață geroasă stăpânește aleile Ferentariului. Elena e liberă azi, n-a mers la Clubul de educație de la Școala 136 pentru că vremea a amânat deschiderea școlilor. Or să treacă și zăpezile astea, însă, iar Elena Feraru va fi acolo, la Club. În 30 de ani de ghetou a văzut totul, dar tot mai e ceva de văzut: că Ferentariul are totuși un viitor.

Pentru Viorica Mehmet viitorul e, însă, îngust ca o garsonieră de pe Aleea Livezilor. Viorica face 43 de ani, acum în ianuarie. Cum e viața aici, în bloc? E rău. Viorica stă la parter și e apă multă la subsol. Când stăteau toți grămadă în casă, băiatul ei dormea pe jos și așa s-a îmbolnăvit de plămâni.

Și pe Livezilor, în garsoniera Vioricăi, e tot început de 2017. Zăpezile au pus stăpânire deja pe Alee și-un vânt rece pătrunde nestingherit pe culoarele blocului de la numărul 38. Viorica Mehmet începe o nouă zi sperând că poate, cine știe?, în viața ei se va schimba ceva.

Dana Vlăsceanu s-a măritat prima dată anul trecut, în vară. Cu o femeie, Stela, care a fost smardoaică. Dana știe bine cartierul, doar stă în Ferentari de când se știe. Are treizeci și doi de ani, și trei copii cu doi tați. A făcut și Dana prostii, în două rânduri a fost dependentă de heroină. Dar a învâțat să nu mai facă greșeală și-acum are cu Stela un centru social în Ferentari.

Dana dă o mână de ajutor și la Clubul de educație înființat de Policy Center for Roma and Minorities la Școala 147. Holurile sunt pustii în dimineața asta și o liniște solemnă domnește în școală. În sala de clasă unde funcționează Clubul, Dana sortează niște cutii.

2017! Dar ce contează ce an e când mai sunt atâtea de făcut în Ferentari?

#FerentariLux. Epilog în trei acte

Actul I. Faptele unui vagabond colindător

Viorica Mehmet vrea să divorțeze. Lucrurile sunt clare: a luat un turc în tinerețe, ăsta i-a mâncat viața, iar acum vrea să scape. Nu are cum să evadeze din Ferentari, dar măcar din mariaj dacă ar putea, fără să-și piardă casa. O garsonieră cât o cutie mai mare, pe Aleea Livezilor, în ghetou.

Viorica Mehmet face 43 de ani acum, în ianuarie. Soțul a fugit de acasă din septembrie, cu una de douăzeci și trei de ani. A lăsat în urmă nevasta, grav bolnavă, doi copii minori, o fată de doisprezece ani (Narcisa) și un băiat de șaptesprezece (Artur, el stă în chirie cu un etaj mai sus de mama sa), nora, minoră și ea, și un nepoțel, Ionuț (doi ani pe 27 decembrie).

Viorica Mehmet e de loc din Roșiorii de Vede, județul Teleorman și a ajuns în Ferentari cu munca. Își găsise ceva pe la Administrația Domeniului Public, sectorul 5. Cinșpe ani a stat în serviciu…

A făcut o greșeală, s-a îndrăgostit de turcul ăsta, și gata, i-a început nenorocirea. Ea își luase o casă pe Zăbrăuți, dar turcul i-a luat-o el, cu vrăjeala, i-a vândut-o și i-a tocat banii, așa că doamna Viorica s-a mutat la țară, la Dobrotești, tot în Teleorman.

Până la urmă s-a măritat ea cu acte cu turcul și au luat împreună garsoniera asta pe Alee, în rate. Acum, dacă bagă divorț, se teme că îi cere bărbatul jumătate de casă. Își frânge mâinile. Nu are niciun orizont. De pe Aleea Livezilor nu mai poate coborî decât în stradă. Viorica se teme mai mult ca de orice să nu ajungă să doarmă prin boxe de bloc, prin boscheți.

Trăiește dintr-o pensie de om bolnav. Are și epilepsie, a fost internată și la spitalul 9, au luat-o relele prin casă și nu mai știe ce s-a întâmplat, și-a pierdut cunoștința. 400 de lei pe lună are venit.

Băiatul și nora îi trăiesc din alocații, 84 de lei fiecare, plus indemnizația de creșterea a fiului lor, alți 200 de lei, dar se termină și cu ăia când face ăsta mic doi ani. Băiatul Vioricăi face majoratul pe 23 martie 2017, își tot caută de muncă pe șantiere, și când va fi major, gata, intră la cârcă. Nora, la fel, majoratul pe 14 aprilie, dar ea trebuie să stea cu bebelușul acasă. Băiatul are trei clase, nora șase.

Enlarge

2017-01-09-1014
În garsoniera Vioricăi Mehmet de pe Aleea Livezilor

Foto: Silviu Panaite

Și cum e viața aici, în bloc? E rău. Viorica stă la parter, și e apă multă la subsol, când stăteau toți grămadă în casă, băiatul ei dormea pe jos și așa s-a îmbolnvăit și de plămâni. Greu, două luni a stat Artur în spital.

Dar să vă mai spunem cu turcul! Turcul ăsta care i-a stricat viața doamnei Viorica a fost nemernic de când l-a luat. A căzut la pușcărie (furt), în `98, a lăsat femeia însărcinată în trei luni și s-a întors când băiatul avea șase ani-jumate. Alt om, mai rău, a început să o bată, să o înjure și munca nu-i plăcea-neam.

Acum alde Mehmet o parazitează pe tânăra de douăzeci și trei de ani, spune Viorica. Ultimele date despre dumnealui sunt că s-ar afla prin Germania, pe la Nürnberg. Ce crede soția sa că face pe-acolo? Fapte!, ce altceva să facă? “E vagabond, e colindător”. Nici pentru fata lui n-a venit să dea declarație că n-are venit, să ia și ea bursă de ajutor social de la școală. Nu i-a păsat. Și uite așa a pierdut 150 de lei pe lună!

Ca să afle doamna Viorica acum, înspre vârsta a doua, că turcul ei, de fapt, a tot umblat în dreapta și în stânga și are copii prin mai multe județe, și tot așa de niciunul nu se interesează.

Prin garsonieră, mobila e primită ba de la o doamnă, care le-a scos în fața blocului, ba strânsă de la haba de gunoi, nu îi e rușine cu viața asta a ei, nu are de ce.

Și dacă ar putea să dea timpul înapoi, ce ar face Viorica altfel? N-ar lua turcul, asta da, a greșit soțul… Dar a împachetat-o, că era bărbat frumos, fără mustață, iar acum, acum s-a făcut prea târziu… Acum…

Fata merge bine cu școala, e în clasa a VI-a; se duce, mai scârțâie, că mai vrea și ea una, mai vrea alta… Dar de unde, ce posibilitate am? Că nu am! Dacă aș putea să mă duc la muncă, m-aș duce! Dar sunt bolnavă, am epilepsie, am tulburări depresive. Nu mă primește nimeni nicăieri, nici să le dau cu mătura prin față pe la bloc. Nu mă primește.

Și care credeți că e numele turcului, fiul Chezbanei și al lui Cadâr?

Numele său este Șerafetin. Când spune numele acesta, Viorica Mehmet oftează și dă să plângă, dar se cenzurează.

Am rămas ai nimănui.

Actul II. Ea este Dana

Dana și-a trăit toată viața în Ferentari. Are treizeci și doi de ani, trei copii (o fiică de șaptesprezece ani, stabilită în Germania, după ce a renunțat la școală în clasa a șasea, și doi băieți, de unsprezece și nouă ani), cu doi tați (unul, între timp, a răposat, de la droguri, și-a rupt capul cu legalele).

Dana s-a măritat prima dată anul trecut, în vară. Cu o femeie, Stela, care a fost smardoaică. Dana știe bine cartierul, cum să nu-l știe?, a făcut și ea prostii prin el, în două rânduri a fost dependentă de heroină.

Prima dată când s-a lăsat de marfă nici nu știa că era dependentă și că ar fi bine să se lase. Să vedeți cum a fost: pur și simplu n-a mai luat și a apucat-o așa, un rău. A crezut că a răcit și a combătut cu niște Paracetamoale. Și uite că n-a murit. Era și alta marfa pe atunci, spune Dana, nu băgau în ea toate prostiile, toate chimicalele, te mai puteai lăsa.

Asta e povestea: Dana s-a lăsat fără să știe în ce se băgase. Tot anturajul ei băga pe atunci. Foloseau aceeași seringă, sigur că da.

A doua oară știa ce face, dar tot așa, cu anturajul, na, s-a întâmplat. Acum a terminat pentru totdeauna cu chestiile astea. Să nu mai audă de așa ceva. Mai bea și ea un vin, la o ocazie, asta da, cu plăcere, dar altceva, nu.

Dana și Stela au deschis în Ferentari un centru social. Ajută copiii din cartier (Dana s-a înscris la A doua șansă și e în clasa a opta, merge la școală tocmai pe Calea Moșilor) . A funcționat și ca o cârciumă locul ăsta – La Stela și Dana. Ehe, tempi passati!

Veneau hipsterii de pe centru și dădeau petreceri monstruoase aici. Se îmbătau năprasnic, se simțeau bine, și cel puțin un chef a intrat în legendă. Mai multe echipaje de Poliție au venit la fața locului și au constat că da, e un chef legendar, dar nu s-au înregistrat amenzi.

Adevărul și numai adevărul: hipsterii erau totuși cuminți, se mai drogau, dar cu ceva ușor, lejer, de vară. Mai fumau și ei iarbă. Și a strâns biata Dana sticle de bere de pe toate aleile care dau în Șoseaua Sălaj, arteră mare, principală, care dă viața Ferentariului. A fost foarte frumos. Dana n-a avut treabă cu marijuana. O singură dată în viață a fumat, și nu-i mai trebuie. Nu e pentru ea.

S-a pus lacăt pe ideea de cârciumă

Apoi, uite, a venit frigul, au închis fetele terasa și n-a mai venit nimeni. Au pus lacăt pe ideea de cârciumă. Tatăl Danei a lucrat douăzeci și cinci de ani la un bar al Cămătarilor. Da, Nuțu și Sile. Pentru oamenii ăștia, Dana spune că are respect. Pentru ea, au fost îngeri păzitori, că e cumințenie pe Sălaj, e liniște, nu sunt scandaluri, nu sunt bătăi, s-au dus anii `90. Nu mai e cazul de așa ceva, susține Dana.

Mai departe, a văzut cum cad la pușcărie băieții de altădată, cum pleacă oamenii pe la muncă, prin străinătate, s-a emancipat Ferentariul, dacă acum douăzeci de ani nu voia să te aducă taxiul în cartier, știa el, taximetristul, ce face. Acum, dacă nu vrea să te aducă, înseamnă că e un bou, rezumă Dana.

Dar ce a rămas în tot timpul ăsta la fel? A rămas sărăcia, că e sărăcie în continuare. Și mai e ceva, motivul pentru care Dana vrea să moară, când o fi, tot aici, în Ferentari: oamenii sunt solidari între ei, cel puțin ăștia de se știu de-o viață.

Uite, când a murit tatăl Danei, toți vecinii au sărit să ajute, să sprijine, să consoleze. Așa că unde să te duci, printre străini, cine sare pentru tine la necaz?

Pentru Dana, Ferentari va fi întotdeauna acasă. Și uite, din nou, acum, n-au fost probleme nici pentru ea și Stela, două lesbiene, care s-au căsătorit ca la carte, cu nași, cu tot ce trebuie. Dana a purtat și rochie de mireasă. Nu le-a zis nimeni nici dă-te mai încolo, căci cine ce treabă are?

E adevărat, totodată, că la școală, fiul cel mare al Danei a fost avertizat de popă că maică-sa va ajunge în iad, fiindcă trăiește în păcat, în contra firii, cu o femeie. Dar fiul Danei doar a râs de o asemenea abordare a popii. Hai, bre…

Dana lasă de la ea: își face și el treaba lui de popă, nu?

Dana a avut un an greu – și cu nuntă, și cu centru social (toți banii de la nuntă i-au băgat aici!), cu alergătură, că lucrează și la Clubul de educație alternativă de la Școala 147.

Enlarge

wsi-imageoptim-2017-01-09-1100

Foto: Silviu Panaite

După treizeci de ani, Danei i-a venit mintea la cap. Acum, tot ce poate să facă e să îi învețe și pe alții să nu facă greșeală.

Așa crede Dana din Ferentari.

Actul III. 1984-2016. Ce a văzut Elena Feraru

Elena Feraru e de loc din comuna Valea Dragului, din județul Giurgiu, la o aruncătură de băț de București. Nu a vrut niciodată să rămână acolo, să muncească pământul, nu i-a plăcut nici măcar ideea de muncă fizică, grea, la câmp. Așa că Elena ce a făcut? A făcut profesionala și a intrat în producție – confecționeră la APACA. Aici a lucrat înainte de Revoluție, cinci ani, și alți cinci după `89.

Și cum a fost cu alde Petre Roman, că umbla vorba că îl plăceau tovarășele de la APACA, și că ele nu ar fi vrut nici Kent, nici valută, ci altceva. Elena nu lasă loc de echivoc: “Eh, îl plăceau, dracu’ să-l pieptene!”. Apoi s-a ales praful și de APACA și Elena s-a descurcat și ea cum a putut, a muncit pe colo, pe colo, ba cu croitoria, ba cu menajul. Muncea și șaisprezece ore pe zi, era plătită la negru.

Femeia asta, care acum e inima Clubului de educație alternativă de la Școala 136 și un nume respectat pe toată strada Iacob Andrei și dincolo de ea, a ajuns în Ferentari din dragoste. S-a luat cu un muncitor în construcții, bun meseriaș, și – mai ales – chipeș nevoie mare. N-avea el harul paharului, dar i-au cam plăcut damele și jocurile de noroc – zarurile, barbutul, păcănelele, mai târziu. A avut mulți bani pe mână, dar cum îi primea cum se duceau.

Elena s-a măritat și s-a ținut cu bărbatul, au avut împreună o fată (e mare acum, locuiește în Germania, a făcut școală, facultate, master), apoi ea și soțul au divorțat, apoi s-au împăcat și au mai avut împreună un băiat, care acum e adolescent și e cuminte, merge la un liceu cu profil sportiv. Locuiesc sub același acoperiș.

Elena a trecut și prin violență domestică, a dus și ea crucea, ca toată femeile de pe scara ei de bloc – în ghetoul din Iacob Andrei. De ani de zile nu mai are probleme, s-au mai schimbat vremurile, deși bărbatul, tot bărbat, nu s-a lăsat de jocuri (a și câștigat o dată zece milioane vechi, a venit cu ei acasă de un Crăciun), dar nici nu s-a mai pus problema să îi mai dea vreo palmă. Are cincizeci de ani acum, nu mai e vreun puști.

Dar de educația copiilor s-a îngrijit întotdeauna, copiii au fost totul pentru oamenii aceștia – nici mai buni, nici mai răi decât alți cetățeni din Republica Socialistă România și din România în tranziție, doar că azvârliți de viață aici, în marginea orașului.

Un călduros salut căciulilor din cartier

Elena era fată venită de la țară, crescută bine, cu o anumită educație, să respecte omul gospodar și să dea bună-ziua la toate căciulile de pe stradă.

La început, în București a stat prin Crângași, prin Balta Albă, apoi a fost cazul că l-au repartizat pe soț aici cu șantierul, cu construcțiile. Chiar ea a militat să se stabilească în Ferentari (mai exista și varianta Tudor Gociu, la garsonieră mare, dublă, confort I, dar n-a vrut acolo, că știa ea că e rău). Fusese Elena o dată într-o vizită, până în Piața Ferentari, la case, și a crezut că așa e tot cartierul. S-a pripit.

Când a văzut ea ce era pe strada Iacob Andrei, s-a luat cu mâinile de cap. Ghetou! Zonă defavorizată! Nici nu-și imagina că așa ceva putea să existe.

1984, deci. Elena constată și începe să dispere către bărbat: “Unde m-ai adus, nenorocitule?”. “În Ferentari, n-ai zis tu că în Ferentari, vrei?”. “Aoleu! Doamne, așa ceva nu există în București, Doamne, ce urât e !”. Ultima garsonieră, confort 3, rău.

Primele impresii încă sunt strigate: “Urât, urât, tot o mizerie! Când am văzut în scara blocului lume multă, așa, am zis: ‘Nici la mine, în țigănie, nu era așa, să stea lumea grămadă pe scări, să mănânce semințe!’”. Era și vară atunci. Unul nu stătea în casă, că era caniculă, unde să stea?

Noaptea, Elena nu putea să doarmă. Dacă făcea cineva de mâncare, nu mai era de stat, omenește, obiectiv vorbind. “Miros de mâncare, miros de, mă iertați, căcat, miros de subsol, nu aveam apă, că nu curgea apă, înghesuiți toți în niște cutii…”

Probleme de familie

Când începi să înghesui atâția oameni în garsoniere jegoase de la marginea Bucureștiului, precum aveau să cânte peste ani și băieții de cartier, problemele de familie apar uite așa! Elena și-a lăsat bărbatul, chiar dacă le venea rândul să se mute la apartament, la alte condiții… A plecat la sora ei, în Balta Albă.

Fata au crescut-o, până la șapte ani, părinții ei, la țară. A băgat divorț și s-a pricopsit cu garsoniera asta de pe Iacob Andrei. Soțul, actualul, deși fără acte, deci fostul soț, de facto, a plecat la fratele său, în Militari.

Elena a pus mâna și și-a renovat casa, căci atunci când se întorsese de prin Balta Albă nu mai avea nici întrerupătoare. Intraseră vecinii de la bloc și luaseră tot – becuri, până și capacul de la WC, pe care l-a recunoscut după zece ani la un tomberon! Evita contactele cu vecinii, nu avea ce să le spună, simțea că nu joacă în același film.

Apoi, când s-a împăcat cu bărbatul, parcă-parcă a început să îi vadă cu alți ochi. Toți trăiau la fel, erau deja anii `90 și niciun orizont înainte, era oribil în toată România, iar în Ferentari și mai și.

Femeile umblau cu ochii umflați și ziceau că au căzut pe scări, copiii își făceau lecțiile pe scară (și uite că au ajuns toți oameni mari, cu facultate, da, da, chiar toți din generația fetei Elenei!), femeile le dădeau de bună-voie tot ce munceau bărbaților, și tot nu le ajungea, că le dădeau două milioane și bărbații cereau să mănânce de patru, că așa au fost toată viața, dar nu plecau de lângă casă, păi, unde mai găseau ei proaste ca aici, să îi spele, să îi îngrijească, să îi mai și iubească?, ehe...

Enlarge

wsi-imageoptim-2017-01-09-1203

Foto: Silviu Panaite

Când a ajuns în Ferentari, Elena nu știa să înjure, nu știa să vorbească pe limba oamenilor, a învățat că nu se poate altfel, dacă vrei să te faci înțeles, trebuie să îți mai iei interlocutorul la… să ne iertați.  A învățat și să se uite urât pe lume. Asta e legea cartierului și nu ai ce să faci. Nu ai voie să îți arăți slăbiciunile. Cine nu știe să înjure e slab. Cine e slab e prost. Cine e prost e făcut. Așa mergea treaba atunci, și așa mai merge și acum, cât de cât.

Dar Elena a văzut și cum s-a tot schimbat Ferentari-ul. Întâi de toate, au plecat veneticii, la fel ca ea, că erau aduși tot felul de cetățeni, îndeosebi moldoveni, aici, pentru șantiere. Au fost primii care au plecat. Ăsta – Prelungirea – nici nu e Ferenatariul vechi, adevărat, ne spune femeia. Ăștia de-i vedem noi nici nu sunt ferentarezi, ne informează doamna Feraru, și are dreptate să considere așa.

Păi, aici încă e o zonă care se numește “La Moldoveni”. Și zice Elena: “Moldovenii, rupți în cur și ei, n-aveau de niciunele, când veneau aicea, la bloc, ziceau că l-au prins pe Dumnezeu de un picior. Cu moldovenii am trăit și noi aici, grămadă.”

Și știm noi ce s-a mai schimbat? Au dispărut șmecherii de odinioară, smardoii, care se ocupau doar cu furăciunile prin tot Bucureștiul. S-au dus pe pușcărie. Apoi, din Ferentari s-a emigrat masiv către Spania.  Au venit alți cetățeni, dar cu o mentalitate că dacă e un pic de gălăgie, gata, sună la 112, să se facă liniște! Au ajuns să cheme Poliția și pentru un grătar. Nu mai e ca înainte. S-au înstrăinat și vecinii între ei, trage fiecare pentru el.

Vrem concluzii? Nu prea are. Elena ne zice, totuși, așa: “Deci, în concluzie: ce a fost nu mai este. Ce a rămas e că toți caută să-și ducă copiii la școală, cu sărăcia care este, că acum sărăcia poate e mai mare decât pe timpul lui Ceaușescu. Toată lumea e îndatorată pe la bănci. Și eu sunt. Oamenii și-au cumpărat casele, le au în proprietate, cu asta s-au ales – cu garsonierele astea în ghetou. Pe datorie, la bănci”. Destinul Ferentariului, pe mai departe, care e? Zice Elena: “Nu-l cunosc.”

Iar cu drogații, parcă-parcă, e mai bine ca înainte, că nu mai sunt toată ziua cu seringile, la vedere, se mai feresc și ei. Mai departe, pe Elena n-a interesat-o. În loc de încheiere, dați-ne voie să vă spunem că doamna Feraru i-a cumpărat fetei garsonieră tot aici, pe Iacob Andrei. N-a băgat-o în chirie, o îngrijește tot ea. Fata ei nu spune că s-ar mai întoarce vreodată din Germania.

Când a venit în Ferentari, Elena Feraru a detestat tot ce a văzut. Nu băga pe nimeni în seamă, nu vorbea cu nimeni. A fost nefericită. Nu știa decât să se ducă la serviciu și înapoi acasă. Mai vedea cum fac țiganii mâncare pe plăci d-alea de BCA, de ziceai că suntem în epoca de piatră. Zece ani nu și-a știut vecinii și nici ei pe ea, știau doar că e aia de la patru, care țipa când îi mai dădea bărbatul câte una.

E început de 2017 și o dimineață geroasă stăpânește aleile Ferentariului. Elena e liberă azi, n-a mers la Clubul de educație de la 136 pentru că vremea a amânat deschiderea școlilor. Or să treacă și zăpezile astea, iar puștii cartierului vor umple din nou Clubul. Elena Feraru va fi acolo, în sala de la Școala 136. În 30 de ani de ghetou a văzut totul, dar tot mai e ceva de văzut: că Ferentariul are totuși un viitor.

Așa și-a câștigat Elena Feraru timpul.

Asta e tot.

4 comentarii la “Poveste fără sfârșit

  1. asta e adevarul adevarat ,dar toti oameni din ferentari sunt solidari , nu uitati ,cind au venit minerii in bucuresti doar ferentariul a vrut sa iasa la bataie cu ei , respect pt solidaritate

  2. Ferentariul este un loc cu oameni demni si deschisi, copii care au sperante, si in ciuda greutatilor, unii dintre ei, muncind din greu, vor reusi in viata.
    Nu inteleg cum statul si consiliul local a putut uita de acest cartier. Este rusinea noastra, ca in sec 21, tara a UE, sau nu a putem lasa ca oamenii din capitala tarii sa se confrunte singuri cu problemele cele mai aprige!!! Ce spune asta despre noi? – ca nu ne pasa. Daca vrei sa intrebi Statul Roman cine este responsabil pt zona asta de administrare – incepem cu PRIMARIA SECTORLUI 5 ? Serviciile Sociale, Protectia Copilului? Cineva ..??

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *